Monthly Archives: Mai 2006

pantoful lui Lenin


Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu

Ediţia a XIII-a

Pantoful lui Lenin şi infirmitatea de a fi emigrant

Raluca Sivu

Spectacol lectură. Pantoful lui Lenin, de Saviana Stănescu

Distribuţia:

Ivan Ivanovici (Unchiul Vanea): Pali Vecsei

Vladimir Ivanovici (Vlad): Cătălin Pătru

Irina Lenkin: Cristina Flutur

Jasna Duric: Raluca Iani

Alex Duric: Horia Nicoara

Hassan Duric: Viorel Raţă

Kebab: Liviu Bledea

Vocea autorului: Laura Ilea

Saviana Stănescu, poet, jurnalist şi dramaturg, a publicat cinci volume de poezie şi teatru, obţinând Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului 1999 cu Apocalipsa gonflabilă. Textele sale au fost prezentate – în interpretare proprie sau în alte abordări regizorale – la New York, Philadelphia, Paris, Londra, Cambridge, Salisbury, Swansea, Bath Literature Festival, Viena, Târgu Mureş, Galaţi, Cluj, Bucureşti.

Saviana Stănescu este “o scriitoare pentru secolul 21”, pentru a-l cita pe Richard Schechner (regizor şi teoretician al performance-ului), a finalizat două masterate în studii de performance şi scriere dramatică la Universitatea din New York (NYU – Tisch School of Arts), ca bursier Fulbright şi predă la Facultatea de Dramă a aceleiaşi Universităţi.

Pantoful lui Lenin, apărută în volumul bilingv Waxing West/Să epilăm spre vest, la Biblioteca Teatrul imposibil din Cluj, abordează tema emigraţiei şi a „negocierii identităţii”(Saviana Stănescu). O piesă al cărei ritm şi putere de sugestie sunt demne de „un scenariu de film”(criticul Adrian Mihalache).

Personajele sunt puternic conturate: poetul Hassan Duric, cel care nu se regăseşte în noua patrie şi care nu-şi află împlinirea în slujba de şofer de limuzină; Jasna, fost reporter de război, ajunsă – din dorinţa de a-şi „şterge amintirile” bântuite de imagini cu „cadavre” servitoare în casa unui rus bogat; teroristul Kebab, care nu are suficientă convingere pentru a exploda pantoful-bombă – acum un om al străzii; Vanea, fost KGB-ist, ale cărui îndeletniciri au rămas la fel de neortodoxe sub noua ordine socială, deşi pozează în patronul unui restaurant respectabil.

Aceştia sunt ipostaze ale emigrantului care luptă pentru pâinea de mâine, pierzându-şi tot mai mult identitatea (Jasna, Hassan), deşi mirajul trecutului încă îşi mai exercită chemarea. Cuvintele poetului Hassan devin simbolice pentru destinul emigrantului: „acasă este limba în care te-ai născut”, o frază care ne duce cu gândul la celebra frază nichitiană: „limba română este patria mea”.

Din acelaşi univers fac parte copiii – mărturii ale crizei identitare a familiilor lor, adolescenţi născuţi sau care au copilărit în emigraţie, care nu şi-au putut forma o identitate precisă, dar sunt în căutarea uneia. Textul pune în lumină atât diferenţele dintre generaţii, cât mai ales modalitatea specifică a adolescentului emigrant de a se refugia din calea singurătăţii, în universul tehnologizat al computerului („blog”-ul) sau în folosirea unui limbaj „tare” („f….u’-i perfect”, „băga-mi-aş”, „tu vrei sa i-o tragi”, „f..e-l pe Lenin”, „cum p..a mea să fiu ok? Sunt infirm!”), într-o încercare de a se consola în faţa propriei slăbiciuni.

Această generaţie, devenită infirmă în urma unei simbolice „căderi a pantofului statuii lui Lenin”, ajunge să adopte drept valori proprii, ideea de distrugere sau autodistrugere. Fraze precum: „nu vreau să dau viaţă, vreau să dau moarte”, sunt preluate drept valori ad-hoc, în încearcarea lor de a-şi descoperi un sens. Personalităţile adolescenţilor sunt marcate indirect de un trecut care nu le aparţine, trecut al cărui efect este similar cu cel al bombei pe care intenţionează s-o explodeze, în acea încercare a lui Vladi de a-şi „ucide amintirile”(necesitate pe care i-o sugerează Jasna la un moment dat).

Ceea ce este notabil este că fraza amintită depăşeşte cadrul piesei, fiind emblematică nu numai pentru gândirea adolescenţilor din piesă, dar şi pentru cea a adolescentului contemporan de oriunde. O generaţie care încearcă să se sustragă cu orice preţ clişeelor, într-o fugă care îi poartă spre nevroze, laşităţi (incapacitatea lui Vladimir de asumare a propriei vieţi) sau gesturi duse la extrem (plănuirea uciderii propriului tată).

31 mai 2006

Anunțuri

Vreau război


Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu

Ediţia a XIII-a

Vreau să fie război

Raluca Sivu

Spectacol lectură – Vreau să fie război, de Anna Ceaika

În româneşte de Maria Dinescu

Distribuţia:

Jenea: Ofelia Popii

Dima: Florin Coşuleţ

Andrei/Slava: Horia Nicoară/Viorel Raţă

Sveta: Cristina Flutur

Vocea autorului: Ionela Acasandrei

Spectacolul lectură din cea de-a şasea zi a festivalului, a adus în atenţia celor prezenţi piesa „Vreau să fie război”, a unei autoare ruse foarte tinere, Anna Ceaika, aflată la prima încercare de acest gen. Deşi activitatea sa scriitoricească poate fi rezumată la „câteva poezii şi proze întâmplătoare”, după cum ea însăşi nota în CV, piesa a fost foarte bine primită de publicul rus.

Drama în 6 tablouri ne înfăţişează universul tânărului cuplu Dima – Jenea, un cuplu lipsit zbateri existenţiale, nemarcat de probleme materiale sau sentimentale, cuplu care se confruntă cu criza identitară a soţiei, criză precedată doar de sentimentul soţului că soţia îi ascunde un gând care o obsedează şi de refuzul acesteia de a merge la picnic în data de 9 mai.

Coincidenţa dintre refuzul soţiei de a lua parte la picnic şi data în care Rusia sărbătoreşte anual, cu mare fast, victoria împotriva hitlerismului, îşi relevă însemnătatea numai spre finalul piesei, care o surprinde pe Jenea refugiată în universul filmelor de război, a căror puternică influenţă o determină să nu răspundă avansurilor soţului, scena finalizându-se într-un adevărat viol conjugal. Jenea este marcată de poveştile bunicii despre perioada războiului şi de filmele de război pe care le-a urmărit, dorindu-şi să trăiască în vreme de război. Ea are capacitatea de a se transpune în întregime în cadrul imaginar al războiului, imaginându-şi că ar fi capabilă să-şi abandoneze chiar şi eventualii copii pentru a servi unei cauze drepte.

Numită „o Emma Bovary” sau asemănată cu personajul feminin din „Love Story”, acuzată de superficial, Jelea este un personaj pus sub semnul incertitudinii, atitudinea sa putându-se situa la fel de bine în registrul infantilului (după cum a mărturisit autoarea însăşi), al nebuniei, al bolii, dar şi în cel al unei firi superioare, visătoare, care încearcă o evadare din cotidianul care nu-i mai oferă repere valorice adecvate, în trecut, în căutarea unor valori mai ferme.

Personajul depăşeşte cadrul contextual al piesei, iar interpretarea realizată de Ofelia Popii a conferit emoţie şi forţă momentului dramatic, lectura alunecând în sfera teatrului spontan. Efectele emoţiei transmise de interpretarea actorilor au putut fi resimţite în dezbaterea care a urmat lecturii piesei.

30 mai 2006

lansare de carte – Andrei Serban


Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu

Ediţia a XIII-a

Un cetatean planetar” si al sau “manual de instruire a sufletului”

Lansare de carte

Andrei Serban – “O biografie. Un echilibrist intre doua lumi”

Despre Andrei Serban s-a scris mult. Rezultatele obtinute la un simplu “search” pe cel mai mare motor de cautare din lume – Google, sunt impresionante: 70.800 de pagini cu rezultate, referinte ale activitatii sale teatrale de o viata.

O cariera care i-a adus un succes international bine-evidentiat, prin premii precum: distinctia pentru impactul major avut in teatru in ultimii 20 de ani, impreuna cu alti 20 de regizori, acordat de Societatea directorilor de teatru si a coregrafilor, premii la Festivalurile de la Avignon, Shiraz si Belgrad, Obie Awards, Tony Award sau „Best Performance” cu piesa „Seful sectorului suflete”, scrisa de Alexandru Mirodan, cu ocazia Festivalului International Studentesc de la Zagreb (1965). Multe din productiile sale au fost nominalizate pe Broadway.

L-am avut aproape pe parcursul unei ore si jumatate, la lansarea cartii “O biografie”, titlu justificat chiar de autor prin aceea ca despre sine“sunt posibile mai multe biografii, aceasta fiind numai una dintre ele”, pe omul care stie sa se pastreze deschis in fata intrebarilor vietii (“secretul este sa te pastrezi deschis in fata intrebarii: ce este o floare?”), putand sa profitam de experienta sa de viata, de deschiderea spre lume si spre marea cultura.

Unul dintre putinii regizori care si-au propus sa nu lase numai “urme pe nisip”, ci sa vina cu “un manual de instruire a sufletului”, adresat mai ales tinerilor, pentru a le servi ca model de viata, in registrul lui: “se poate si asa”.

I s-a pus intrebarea: “de ce avem nevoie de teatru, de ce mai mergem la teatru?”, iar raspunsul a fost o invitatie de a descoperi singuri, in paginile cartii, multitudinea de raspunsuri pe care si le-a dat de-a lungul timpului sie insusi. Pe de alta parte, regizorul ne-a facut sa intelegem ca, desi importanta teatrului – din antichitate pana acum – a scazut, fiind o arta perisabila, care ar putea fi considerata demodata, totusi ea ramane o “hrana”, pe care avem nevoie sa o primim la rastimpuri, hrana necesara in procesul de catharsys, pe care fiecare il traim.

Cartea, in fapt, “o biografie profesionala”, pentru ca cea personala este secreta, dupa cum ne-a marturisit regizorul, a venit din nevoia autocunoasterii: “din nevoia de a ma intelege pe mine insumi”.

Atat omul Andrei Serban, cat si regizorul, au cunoscut succesul si insuccesul. Secretul de a ramane constant intre succes si insucces si-l explica prin capacitate de asumare constienta a acestora, prin posibilitatea de a face din ele prezente permanente in constiinta, prin continua pendulare intre amandoua.

Profesionistul este acela care a abordat de-a lungul timpului o “reteta de lucru” sintetizata in trei miscari esentiale: prima – de impingere – miscarea prin care regizorul pompeaza in actor propriile idei si viziuni asupra modului de punere in scena a unei piese; a doua prin care regizorul trebuie sa se retraga, sa dea inapoi, pentru a-l lasa pe actor sa amprenteze cu propria personalitate jocul scenic, iar cea de-a treia este o stare asemanatoare pasivitatii – prin care regizorul devine un soi de spectator, capabil sa priveasca obiectiv rezultatele propriei munci.

Modul sau original de a fi – “totdeuna un comis-voiajor”, dupa propriile spuse – i-a oferit posibilitatea de a se distanta de munca sa, de a redeveni obiectiv si de a face acest lucru cu umor, fara sa fie trist. Pentru asta nu trebuie sa fie “undeva”, ci mai ales “intre”, in acea stare de zbor intre doua locuri, intre doua universuri.

Ca un laitmotiv al intalnirii a fost proiectul de realizare a unui Centru roman de documentare teatrala, institutie de care beneficiaza in acest moment tari ca: Rusia, Bulgaria, Ungaria, Polonia, nu insa si Romania. Andrei Serban, acuzat de “cosmopolitism”, a facut dovada patriotismului prin faptul ca a avut initiativa proiectului de infiintare a unui Centru de cercetare , pentru care nu a gasit insa niciodata sprijinul necesar. Desi aflat in postura de “cetatean planetar”, Andrei Serban se arata afectat de “jocurile politice” care interfereaza permanent cu lumea teatrala romaneasca. Din acest punct de vedere Sibiul si Clujul sunt considerate drept singurele centre teatrale ramase neatinse de amestecul politic.

In finalul discutiilor au fost prezentate cateva detalii despre proiectele viitoare ale regizorului: punerea in scena a unei piese a Sarei Kane, la teatrul din Cluj si regia “Pescarusului” lui A. Cehov, la Teatrul National Radu Stanca, cu premiera programata cel mai probabil pentru ianuarie 2007.

Constantin Chiriac a apreciat prezenta autobiografiei ca “un eveniment extraordinar, prin aceea ca regizorii in general nu lasa urme. Iar Andrei Serban este mai mult decat un regizor, este posesorul unui destin exemplar (…) de invingator”. Constantin Chiriac considera ca prezenta acestei carti este un semnal legat de faptul ca “Romania ar trebui sa-si apere mai mult valorile”, in primul rand cunoscandu-le. De asemenea, Constantin Chiriac l-a numit omul capabil sa “termine munca mai odihnit decat a inceput-o, pentru ca-l odihneste bucuria intalnirii cu actorii”.

luni, 29 mai 2006

„The Sunshine Play” de Peca Stefan


Sunshine play

Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu

Ediţia a XIII-a

Sunshine play – o ironie la adresa relaţiilor interumane

The Sunshine Play, de Peca Stefan

Distribuţie:

ISABELA NEAMTU

COSMIN SELESI

DANIEL POPA

Scenografia: Ina Isbasescu

Regia: Ana Margineanu

Productia: Teatrul LUNI de la Green Hours


Premiera mondială a spectacolului a avut loc la Dublin, în cadrul Festivalului Fringe, în septembrie 2005. Reprezentaţia a fost bine primită de public, având parte de cronici pozitive în presa irlandeză şi fiind distinsă cu premiul pentru cel mai bun spectacol la categoria „relationship drama” (dramă de relaţii). Deoarece a fost concepută integral pentru a fi prezentată la Festivalul Fringe de la Dublin, piesa este scrisâ în engleză.


Este povestea simplă, romantică şi în acelaşi timp tragi-comică a unui cuplu care, în seara în care ar trebui să realizeze o cimentare a relaţei – prin cererea în căsătorie, reuşeşte de fapt să scoată la iveală o serie de atitudini si sentimente contradictorii ale celor doi parteneri, care, puse în lumină prin intermediul dialogurilor, fac deliciul spectatorilor.


Deşi este foarte bine localizată temporar şi spaţial, acţiunea având loc în Bucureştiul contemporan, piesa este o panoramă a relaţiilor de cuplu caracteristice în general societăţii contemporane, prin sublinierea lipsei de verticalitate şi profunzime în abordarea relaţiei de cuplu.


Cuplul format dintr-o româncă şi un bulgar din Varna, aflat într-o situaţe care frizează deopotrivă romanticul şi nebunia, se întâlnesc într-un mod cu totul neaşteptat – pe vârful unui acoperiş – cu un străin, prilej pentru fiecare dintre ei de a afla lucruri nebănuite despre sine şi despre partenerul din cuplu. Cel de-al treilea personaj este numai scânteia care înlesneşte procesul dezvăluirii acestor date.


Prin jocul reuşit al actorilor, mesajul piesei are capacitatea de a ajunge la spectatorul din sală, transmiţându-i fără efort întreaga gamă de sentimente şi atitudini intenţionate de textier. Deşi simplu, lipsit de profunzimile simbolice ale teatrului modern, este un spectacol al „vieţii comune, cotidiene”, care ironizează deopotrivă îndoielile bărbaţilor dinaintea marelui pas al căsătoriei, dar şi nestatornicia specific feminină, sau modul în care oamenii se complac în relaţii care nu le satisfac pe deplin nevoia de libertate sau pretenţiile, doar pentru motivul că nu găsesc „reasonable reasons” (motive rezonabile) de a se despărţi. Aceeaşi eroi, însă, vor fi atraşi la prima ispitire de aventura unui nou început, lăsând toate frustrările relaţiei să iasă la suprafaţă (eroina este gata să se arunce în braţele „primului venit”).


luni, 29 mai 2006

Mutter, de Viaceslav Durcencov


Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu

Ediţia a XIII-a

Mutter, de Viaceslav Durcencov, o piesă care a stârnit controverse

Oana Raluca Sivu

Mutter, de Viaceslav Durcencov

în româneşte de Alioşa Nichita

Distribuţia:

Priscepa: Pali Vecsei

Safreghina: Cristina Stoleriu

Kuzmin: Ovidiu Moţ

Kiricenco: Rodica Mărgărit

Valera: Viorel Raţă

Arturcik: Laurenţiu Vlad

Vocea autorului: Ionela Acasandrei

Anul trecut, spectacolul montat după Mutter, de Viaceslav Durcencov, a luat premiul I la Festivalul Novaia Drama, de la Moscova. Este un text cu trimiteri la Shakespeare – “Hamlet”, la Dickens – “A Christmas Carol” şi la Gogol, cu ale sale “Seri în cătunul de la Dikanka”.

Pentru spectatorul-om-obişnuit, piesa poate constitui o falsă poveste despre patru personaje de la azilul de bătrâni, care par a se juca de-a teatrul. În cea de-a doua parte jocul lor devine bizar: un joc de-a zeii, de-a viaţa şi de-a moartea.

Spectatorul-adolescent va remarca referinţele la universul familiar, prin trimiterea la muzica lui Rammstein, a lui Marilyn Manson, Smashing Pumpkins şi a celor de la Limp Bizkit. De asemenea, el va sesiza cu siguranţă punctele ilare din text şi înţelesul unor replici precum cea de început: “Îmi bag … în ea de varză”, sau altele precum: “ceaiului prost i se spune pişul orfanei Hasi”, “totul e c…t, în afară de p…t”, “totul este hi-fi”, “lumea este o picătură de urină în izmenele unui bătrân”.

De altă factură sunt replicile, aparent la fel de superficiale: “lumea noastră este un bordel fără felinare”, “Bruxelles al nopţii, scuip pe ale tale agonii”.

Criticul Adrian Mihalache, moderatorul întâlnirii de la Sala Thalia, ne-a oferit câteva chei de lectură: azilul nu poate fi azil pentru că nu există azile mixte de bătrâni, iar finalul întruchipează patru îngeri apocaliptici în persoana celor patru bătrâni. Azilul nu este azil, iar bătrânii nu sunt bătrâni, ci simboluri.

Este adevărat, chiar şi spectatorul-om-obişnuit va sesiza faptul că replicile au un caracter diferit de ceea ce ar fi fost de aşteptat pentru patru personaje dintr-un azil. Acestea sunt semnele că lumea care se zugrăveşte în text este alta decât cea reală.

Remarcabile sunt o serie de momente memorabile, precum povestea despre savantul Swinderburg şi lumea îngerilor, care este organizată întocmai ca cea a oamenilor, având chiar şi un azil. Sau momente de factură lirică, precum monologul lui Kiricenco despre pierderea fiului său: “ce linişte, dacă ar fi mereu aşa de linişte nici nu ar mai trebui să murim … în ce lume trăim … luna înverzeşte, agrişele sunt acre (…) peştii în lac sunt bătrâni şi orbi (…) el a murit. Cum a spus, aşa a murit – a luat asupra lui toate bolile satului (…) numai în India şi în China dacă te hotărăşti să mori se bucură toată lumea (…) moartea – sunt două fetiţe gemene în uniformă”.

Replici precum: “Febra aftoasă a trecut graniţa. Cine-şi iubeşte patria să nu mănânce pizza.”, ies intenţionat din context şi se situează undeva în afara înţelegerii textului în sine şi în afara unei anumite coerenţe sau logici.

Textul a fost învinuit de a fi prea “fracturat”, compus din două părţi fără legături puternice între ele, pentru perceperea lui fiind necesară capacitatea de a descifra cheile de lectură, puţine la număr. Or, spectatorul deşţine rareori, instrumentele necesare.

O piesă provocatoare, complexă, ale cărei replici se fixează în mai multe planuri şi în mai multe timpuri ale povestirii: planul al aşa-zisei/posibilei “naraţiuni” despre patru bătrâni dintr-un azil; planul piesei în piesă; planul poveştii, cu acel timp al basmului, suspendat, atemporal; şi, în sfârşit, un ultim plan, care poate să fie la fel de bine un plan al visului, al nebuniei, al jocului sau un plan simbolic, al unui timp apocaliptic.

S-ar putea concluziona că piesa îşi propune mai mult decât reuşeşte să realizeze, pierzând, la o eventuală punere în scenă, contactul cu publicul, cu spectatorul. Terminată abrupt, fără nici o avertizare prealabilă, piesa lasă senzaţia de a te fi suspendat “în vârful unui ac” (pentru a utiliza chiar replica prin care se aduce referire la celebra dezbatere a preoţilor medievali despre numărul de îngeri care pot dansa în vârful unui ac).

O piesă care a stârnit controverse printre criticii prezenţi la spectacolul de lectură de la Sala Thalia şi despre care Virgil Flonda spunea: “textul te duce în zona aşa-zis banală a durerilor unui azil, dar plonjează în zona posibilului, a visului”.

28 mai 2006

despre muieri


Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu

Ediţia a XIII-a

Despre muieri – o radiografie a psihologiei masculine

Oana Raluca Sivu

Spectacol lectură – Despre muieri

de Mihail Baranovski

În româneşte de Ionela Acasandrei

Distribuţie:

Vocea autorului: Elena Pasante

Alik: Florin Coşuleţ

Ilia: Adrian Neacşu

Piesa a fost scrisă în urmă cu doi ani şi a avut premiera la Festivalul Novaia Drama, de la Moscova, în cadrul unui spectacol de lectură. Autorul, Mihail Baranovski, de profesie scenarist, este la prima încercare de a scrie dramaturgie – încercare reuşită, de altfel. Dialogurile au fost apreciate ca fiind “scurte şi la obiect”, iar autorul ca având “replică bună” (Virgil Flonda, director artistic TNRS). Un text “ofertant” şi “coerent”, după părerea unuia dintre actorii care l-au interpretat, Florin Coşuleţ.

Timpul piesei este fixat – prin referirile la vizita la Paris sau în insulele de pe malul oceanului, la băutura mexicană, tequilla sau la mâncarea japoneză, sushi – în Rusia post-sovietică.

Piesa surprinde, pe durata unei jumătăţi de oră, o gamă concentrată de sentimente, idei şi trăiri umane, cuprinse în dialogul dintre doi bărbaţi: Ilia şi Alik.

Sunt două personaje care întruchipează pervertirea sufletului uman până la pierderea iremediabilă a idealurilor: “Idealurile sunt pline de c…t”. Ajunşi la vârsta la care privirea se îndreaptă mai mult înapoi decât spre viitor, aceştia descoperă că şi-au trăit viaţile mai mult prinşi în “azi”, ajungând la concluzia că “este absurd să trăieşti în prezent”. În acelaşi timp, contemplându-şi trecutul, amintindu-şi de soţiile pierdute şi de copiii pe care-i au, simt dintr-o dată că trecerea timpului i-a afectat: “nu se poate să trăieşti în afara timpului”.

Deşi titlul piesei este “Despre muieri”, textul reprezintă o provocare la adresa spectatorului, de a descoperi aspecte ale lumii mai puţin explorate a universului masculin, o adevărată radiografie a psihologiei masculine. Se conturează, pe de o parte, portretul bărbatului trecut de 40 de ani, marcat încă de despărţirea de soţie, iar pe de altă parte, portretul generic al femeii, văzută în ipostaze variate, aşa cum se reflectă ea în ochii bărbaţilor.

Dialogurile scot în evidenţă trăsăturile celor doi bărbaţi. Aceştia pot fi vulnerabili, sensibili, capabili de profunzimi nebănuite (Alik suferă pentru pierderea unei amintiri: “mi-a ucis amintirile”, spune el despre colega din liceu pe care a revăzut-o la vârsta la care purta pe faţă “urmele păcatelor tinereţii”). În acelaşi timp, cei doi sunt soţi şi taţi incompleţi – pentru ei existenţa copilului presupune doar grija de a-i oferi din când în când o sumă de bani. În final, portretul se completează în cadrul unei scene specific masculine: sub influenţa alcoolului, la care au apelat având falsa impresie că gestul le poate fi de ajutor, bărbaţii ajung săşi plângă de milă, consolându-se reciproc. Ultima replică (“hai la baie” – este vorba de baia publică, unde “oferta” include şi dame de consum), îngroaşă ironic portretul bărbaţilor. Finalul fixează personajele în lumesc, prinse definitiv în propriile lor limite.

Pe de altă parte, reflexia femeii în ochii celor doi bărbaţi este diversă şi cuprinzătoare: de la colega de liceu – ipostaza femeii inocente, a cărei amintire are un farmec aparte; la femeia soţie – ipostaza iubitei a cărei voce te poate obseda chiar şi după trecerea anilor şi a cărei lipsă înseamnă încă un gol imposibil de umplut; la partenera mai tânără, a cărei prezenţă este dispensabilă, atâta timp cât ea constituie motiv de nelinişte şi gelozie permanentă: “mi-e bine cu tine … dar mi-e bine şi fără tine”, îi spune Ilia la un moment dat partenerei; până la femeia de consumaţie, a cărei prezenţă pasageră este la fel de importantă ca prezenţa unei sticle bune de votcă pe masă şi atât.

Este o piesă a sincerităţii. De data aceasta este vorba de o sinceritate de altă factură, trecută de limitele banalului, deşi pare a fi acea “sinceritate din faţa unui pahar cu băutură”: este o sinceritate asumată de fiecare dintre personaje în primul rând faţă de sine însuşi şi abia apoi faţă de interlocutorul care asistă la confesiune. În acest mod, textul devine o invitaţie de a privi viaţa şi relaţiile interumane cu sinceritate.

sambata, 27 mai 2006

arhitectura efemerului


Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu

Ediţia a XIII-a

Perceptie si realitate, o arhitectura a efemerului

Oana Raluca Sivu

Spectacol stradal – World upside down … feet on the ground

Compagnie Les Passagers – Franţa

Recunoscută deja pe plan internaţional, trupa Les Passagers, din Franţa, a prezentat spectacolul “World upside down … feet on the ground”, a cărui premieră a avut loc în cadrul Festivalului “La Strada” din Austria, în august 2005.

Un spectocol care a îmbinat mişcarea, cu elementele de dans, cu teatrul şi pictura, amprentat de maniera Les Passagers prin faptul că este realizat în întregime la înălţime.

Spectacolul vorbeşte despre o lume care a pierdut contactul cu pământul, având ca unic punct de sprijin o suprafaţă schimbătoare: fie transparentă, lipsită de consistenţă, fie colorată în nuanţe de roşu, o suprafaţă care nu inspiră ideea de rezistenţă, de durabilitate.

Personajele se schimbă, deşi esenţa rămâne aceeaşi – aceleaşi fiinţe umane care plutesc într-un univers în care nu există libertate şi nici posibilitate de scăpare din limitele fixate, unde balansul jos-sus şi lateral este singura posibilitate de mişcare, creând o falsă senzaţie de dinamism. Sunt mişcările chinuite, contorsionate sau bruşte ale unor fiinţe prinse într-o lume în care rareori este posibilă verticalitatea absolută. Toate aceste zbateri se reflectă ca într-o oglindă, sugerând modul în care fiecare îşi percepe reflexia propriei vieţi.

Ca spaţiu, universul acesta reprezintă o lume goală la propriu, un schelet, un eşafodaj care sugerează goliciunea de sens, de conţinut a acesteia. O lume-cuşcă, în care nu există posibilitatea depăşirii efective a graniţelor existente. Această realitate este traversată din când în când de apariţia vreunui personaj care se diferenţiază de rest – omul cu portavoce, de un haz grotesc, sau personajul cu joben care strigă o serie de nume, amintind de crainicii altor vremuri. S-ar spune că aceştia sunt singurii care se pot distanţa şi ieşi oarecum din cadrele universului respectiv.

Timpul este una dintre laitmotivele piesei – universul acesta se află sub jocul timpului, dar şi acesta îşi pierde – simbolic – calitatea de a fi o prezenţă constantă.

Comunicarea între personaje este aproape inexistentă, ea fiind bazată pe întâlnirea accidentală a trupurilor. Grupul, constituit o singură dată pe parcursul piesei, sugerează de asemenea o comuniune accidentală între oameni, comuniune repede dizolvată, de altfel.

În acest mediu, personajele sunt prinse în angrenaje complicate, unele atractive, altele primejdioase, sugerate de apariţia unor capcane de pânză albă, pregătite să anihileze victimele prinse în interiorul lor. Se crează senzaţia de sufocare, muzica contribuind prin sunetele care imită zbuciumul apei.

Armonia piesei rezidă în mişcare şi muzică. Spectacolul se bazează pe ideea de simetrie, reflexie şi similaritate, motivul dublului. Toate crează un spectacol deosebit, un unicat. Originalitatea este termenul definitoriu pentru spectacolul trupei Les Passagers, piesa lor constituind o invitaţie de a reconsidera societatea în care trăim.

Prima zi a festivalului a însemnat un prim contact cu un spectacol de stradă care ar trebui să ofere o unitate de măsură a nivelului calitativ al spectacolelor următoare din cadrul acestei ediţii a festivalului.

Compagnie Les Passagers

Trupa a luat fiinţa în 1988, la iniţiativa lui Philippe Riou, regizor şi coregraf şi a actriţei Christine Bernard. Spectacolele sunt puse în scenă de o echipă de 29 artişti – dansatori, comedianţi şi pictori.

Actorii trupei de teatru Les Passagers:

Eryck ABECASSIS, Alexandre ACCORSSI, Christine BERNARD, Garance BONNO-DUGOR, Sandrine BOUTTE, Pierre-Jean BREAUD , Anne CHARPENTIER, Xavier COCHETON, Patrick FRAPEAU, Emilien GARNIER, Stella GATON, Gregory LIMA, Emmanuel MACAU, Céline MANSOUR, Julien MARCHAL, Francesco POZZI, Johanna REBOLLEDO, Philippe RIOU, Charlotte SPIRE, Billy TRAN.

Adresa de correspondenţă:

17, rue André Del Sarte

75018 Paris

Tel: 01 42 64 20 62 (Christine Bernard/Philippe Riou)

mobil: 06 80 46 66 53 (Philippe Riou)

mobil: 06 88 70 31 10 (Céline Andrieu)

Site internet: www.compagnielespassagers.com

vineri, 26 mai 2006