despre romani si Romania



România, 2011, an de grea restriște. Românii sunt din ce în ce mai puțini. În țară, nu în viață. Ne-am obișnuit să fim obedienți, și ascultăm sfaturile conducătorilor noștri: dacă nu vă place în România, sunteți liberi să plecați. Totuși, e prea mult! Să ne părăsim țara doar pentru că o spune un cârmaci temporar și atemporal? Mai răbdăm. Uite, își zice românul de rând care este norocos să aibă și un loc de muncă, uite că eu trăiesc binișor, iar în jurul meu sunt destul de mulți oameni mai nemulțumiți decât mine. Să plece ei, eu mai stau în țară… Dar uite, că și sora mea a plecat, fratele, prietenul, vecinul, nașul, foștii colegi de școală… Ce se întâmplă? Unii o duceau mai bine decât mine! Dau drumul la televizor și urmăresc și eu pe apucate știrile.

Așa nu vreau să mă las pe mâna generațiilor viitoare

Încep să mă cuprindă fiorii și mă simt ca și cum aș fi singur într-un univers kafkian unde iraționalul și absurdul devin realitate. Vad oameni cu pensii de 200-300 de lei. Dar mai văd ceva: văd ca plimbarea cu limuzina de lux e desuetă, iar cetățenii care se cred onești își duc odraslele la botez cu elicopterul. Că nunțile se fac în stradă, neținând cont de liniștea publică (e și normal, dacă vreau să arăt lumii că nunta m-a costat 600.000 de euro). Că oamenii se bat la propriu pentru a fi mai aproape de scena unde valorile (sub)(in)culturii maneliste își etalează talentul.

Lasă, acum e o perioadă în care nici măcar in Parlamentul European nu suntem reprezentați cu deosebită onoare. Poate și acolo e vreo criză generală de valori. Mă ambiționez să rămân în țara mea pentru ca e imposibil ca tineretul să accepte situația actuală. Când vor fi în putere, tinerii de azi vor schimba în bine totul. Dar vai! A venit examenul de bacalaureat. A și trecut! Nu și o mare parte dintre elevi. Țin minte că în clasa a III-a am avut ca si disciplină, CITIRE. Atunci, în clasa a III-a trebuia să știu să citesc cursiv. Azi, probă de bac (printre altele) e și citirea cursivă a unui text. La terminarea clasei a XII-a ești examinat daca știi să citești! Nu, așa nu vreau să mă las pe mâna generațiilor viitoare când voi fi pensionar. Cine a văzut filmul Idiocracy recunoaște scenariul din cele descrise mai sus. Acela era film. Aceasta este realitatea.

Toate aceste lucruri m-au determinat să iau o hotărâre majoră: să emigrez. Ce să fie? Undeva în Europa? Cam greu. Nici aici nu merg bine lucrurile. Australia? E opţiune, dar… e foarte departe şi chiar pe nimeni nu cunoaştem acolo. Statele Unite? Ne tot completăm formularele la Loteria Vizelor. Dar… e o loterie. Viaţa în România e şi ea o loterie cu şanse mici de reuşită. Canada? Asta e! Avem acolo naşii, prieteni, cunoscuţi. Vorbim cu nişte foşti colegi de facultate, soţ şi soţie, deoarece ea are o soră în Canada, şi le spunem decizia noastră, in scopul de a ne crea cât mai multze legături. Cu o deosebită bucurie (!) aflăm că şi ei au de gând să plece în Canada. Oare câţi dintre cei pe care-i cunosc au astfel de gânduri?

Am început demersurile: traducerea actelor – cîteva sute de lei. Eu nu am făcut franceza în şcoală. Engleza o vorbesc destul de bine, dar în partea franceză a Canadei e mai uşor de ajuns. 1400 de lei un curs de franceză. Întocmirea dosarului, care e în curs de desfăşurare, costă câteva sute de dolari canadieni. Pentru a putea pleca vom avea nevoie de câteva mii de dolari canadieni într-un cont pentru a avea o rezervă necesară traiului până la găsirea unui loc de muncă. Costisitor, dar merită. Nu mai e loterie, deoarece punctajul obţinut în urma verificării online ne califică din plin pentru emigrare.

Dar dacă singura problemă ar fi banii, nu ar fi aşa greu. Alta e marea problemă: părinţii mei nu ştiu încă de decizia mea. Sunt bătrâni şi din trei copii, unul e în Germania, unul e în acelaşi sat cu ei (din fericire, dar oare va rămâne?), iar eu mă pregătesc să plec în Canada. Cum vor primi vestea? Îmi e greu să mă gândesc la momentul plecării. Însă, totodată, mă uit la fiul meu de cinci ani. E clar! Nu vreau să crească în condiţiile de aici. Cred că peste ani, mi-ar reproşa că nu am profitat de oportunitatea de a pleca, aşa cum am făcut eu cu tatăl meu care a avut privilegiul ca în anii 73-74 să lucreze în Germania federală şi care s-a întors în România. Mai bine fac ceva, fie și greșit, decât să nu fac nimic.

Am sute de motive de a rămâne acasă: părinții, prietenii rămași, locurile unde m-am născut și am crescut, țara mea pe care am cutreierat-o și care este un autentic tezaur turistic neexploatat, dar un motiv este suficient să mă îndemne să plec: VIITORUL. Aici nu-l văd. Dincolo, poate am să-l construiesc pentru fiul meu. Dragi politicieni, m-ați convins. Eu plec. Voi ce faceți?”

sursa: http://www.capital.ro/detalii-articole/stiri/tulburatoarea-poveste-a-bugetarului-care-a-decis-pleaca-in-canada-154515.html

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s