Micul Print


Capitolul XVI

A şaptea planetă fu deci Pămîntul.
Pămîntul nu e o planetă oarecare! Pe ea sunt o sută unsprezece regi (neuitînd, desigur, pe regii negri), şapte mii de geografi, nouă sute de mii de oameni de afaceri, şapte milioane şi jumătate de beţivi, trei sute două milioane de oameni mari.
Pentru a vă da o idee de dimensiunile Pămîntului vă voi spune că înainte de inventarea electricităţii trebuia să se întreţină, pe cele şase continente, o adevarată armată de patru sute şaizeci şi două de mii cinci sute unsprezece lampagii.
Văzut de puţin mai departe, efectul era splendid. Mişcările acestei armate erau potrivite ca acelea ale unui balet de operă. Întîi era rîndul aprinzătorilor de felinare din Noua Zeelandă şi din Australia. Apoi aceştia, aprinzîndu-şi lampioanele, se duceau să se culce. Apoi intrau la rîndul lor în dans aprinzătorii de felinare din China şi Siberia. Apoi dispăreau şi ei în culise. Venea rîndul celor din Rusia şi din Indii. Apoi cei din Africa şi din Europa. Apoi cei din America de Sud. Apoi cei din America de Nord. Şi niciodată ei nu greşeau ordinea de intrare în scenă. Era grandios.
Doar aprinzătorul unicului felinar de la Polul Nord şi confratele său de la unicul felinar al Polului Sud duceau o viată nonşalantă: ei munceau doar de două ori pe an.

Capitolul XVII

Cînd vrei să fii spiritual, se poate întîmpla să mai şi minţi un pic. Nu am fost foarte cinstit vorbindu-vă de lampagii. Risc să dau o idee falsă despre planeta noastră celor care nu o cunosc. Oamenii ocupă foarte puţin loc pe pămînt. Dacă cele două miliarde de locuitori ai pămîntului ar sta în picioare şi destul de strînşi, ca la un miting, ar încăpea lejer într-o piaţă publică de douăzeci de mile pe douăzeci de mile. S-ar putea strînge întreaga umanitate pe cea mai mică insuliţă din Pacific.
Oamenii mari, bineinteles, nu vă vor crede. Ei îşi imaginează că ocupă mult loc. Ei se văd importanţi precum baobabii. Îi veţi sfătui atunci să facă un calcul. Ei adoră cifrele: asta le va place. Dar voi nu vă pierdeţi timpul cu asta. E inutil. Aveţi incredere în mine.

Micul prinţ, o dată ajuns pe pămînt, fu foarte surprins să nu vadă pe nimeni. Deja îi era teamă să nu fi greşit planeta, cînd un inel de culoarea lunii se mişcă în nisip.
– Noapte bună, zise la întîmplare micul prinţ.
– Noapte bună, răspunse şarpele.
– Pe ce planetă am căzut? întrebă micul prinţ.
– Pe Pămînt, în Africa, răspunse şarpele.
– Ah!… Deci nu există nimeni pe Pămînt?
– Aici e deşertul. În deşerturi nu e nimeni. Pămîntul e mare, spuse şarpele.
Micul prinţ se aşeză pe o piatră şi îşi ridică ochii către cer:
– Mă întreb, spuse el, dacă stelele sunt luminate pentru ca fiecare să şi-o poată regăsi într-o bună zi pe a sa. Priveşte planeta mea. E chiar deasupra noastră… Dar ce departe este!
– E frumoasă, spuse şarpele. Ce faci tu aici?
– Am probleme cu o floare, zise micul prinţ.
– Ah! făcu şarpele.
Şi tăcură.
– Unde sunt oamenii? reluă în sfîrşit micul prinţ. Eşti cam singur în deşert…
– Eşti singur şi printre oameni, zise şarpele.
Micul prinţ îl privi îndelung:

– Eşti un animal ciudat, îi spuse în cele din urmă, subţire ca un deget…
– Dar sunt mai puternic decît degetul unui rege, zise şarpele.
Micul prinţ avu un surîs:
– Tu nu eşti prea puternic… nici măcar nu ai labe… tu nu poţi călători…
– Pot să te transport mai departe decît o navă, zise şarpele.
Se încolăci în jurul gleznei micului prinţ, ca o brăţară de aur:
– Pe acela pe care îl ating, îl redau pămîntului din care a venit, mai spuse el. Dar tu eşti pur şi vii de pe o stea…
Micul prinţ nu răspunse nimic.
– Mi-e milă de tine, atît de slab, pe Pămîntul ăsta stîncos. Aş putea să te ajut într-o zi dacă regreţi prea mult planeta ta. Aş putea…
– Oh! Am înţeles prea bine, zise micul prinţ, dar de ce vorbeşti tu întotdeauna în enigme?
– Eu le descurc pe toate, răspunse şarpele.
Şi tăcură amîndoi.

Capitolul XVIII

Micul prinţ traversă deşertul şi nu întîlni decît o floare. O floare cu trei petale, nimic mai mult…
– Bună ziua, zise micul prinţ.
– Bună ziua, zise floarea.
– Unde sunt oamenii? întrebă politicos micul prinţ.
Floarea văzuse într-o zi trecînd o caravană:

– Oamenii? Există, cred, şase sau şapte. I-am văzut cu ani în urmă. Dar nu ştii niciodată unde să îi găseşti. Vîntul îi plimbă. Le lipsesc rădăcinile şi asta îi deranjează mult.
– Adio, zise micul prinţ.
– Adio, zise floarea.

Capitolul XIX

Micul prinţ se urcă pe un munte înalt. Singurii munţi pe care îi cunoscuse vreodată erau cei trei vulcani care îi ajungeau pînă la genunchi. Şi el se folosea de vulcanul stins ca de un taburet. „De pe un munte înalt ca ăsta, îşi spuse el, voi zări dintr-o dată toată planeta şi toţi oamenii…” Dar nu zări nimic în afară de vîrfuri stîncoase bine ascuţite.
– Bună ziua, spuse el la întîmplare.
– Bună ziua… Bună ziua… Bună ziua… îi răspunse ecoul.
– Cine sunteţi voi? întrebă micul prinţ.
– Cine sunteţi voi… cine sunteţi voi… cine sunteţi voi… răspunse ecoul.
– Fiţi prietenii mei, sunt singur, spuse el.
– Sunt singur… sunt singur… sunt singur… răspunse ecoul.
„Ce planetă ciudată! gîndi el atunci. E uscată, numai ascuţişuri şi sărată.

Iar oamenilor le lipseşte imaginaţia. Ei repetă ceea ce li se spune. La mine aveam o floare care vorbea întotdeauna prima…”

Capitolul XX

Se întîmplă în cele din urmă că micul prinţ, dupa ce mersese mult timp prin nisipuri, ţinuturi stîncoase şi zăpezi, să descopere în sfîrşit un drum. Iar drumurile duc întotdeauna la oameni.
– Bună ziua, spuse el.
Era o grădină plină cu trandafiri înfloriţi.
– Bună ziua, spuseră trandafirii.
Micul prinţ îi privi. Semănau cu toţii cu floarea sa.

– Cine sunteţi voi? îi întrebă el stupefiat.
– Noi suntem trandafiri, spuseră trandafirii.
– Ah! făcu micul prinţ…
Şi se simţi foarte nefericit. Floarea lui îi spusese că ea era singura din specia ei în univers. Şi iată că mai erau cinci mii, toate la fel, într-o singură grădină!
„Ar fi foarte atinsă, îşi spuse el, dacă ar vedea asta… ar tuşi groaznic şi ar face să pară că moare pentru a scăpa de ridicol. Şi eu aş fi obligat să par că o îngrijesc, căci altfel, pentru a mă umili şi pe mine, ea s-ar lăsa într-adevăr să moară…”
Apoi îşi mai zise: „Mă credeam în posesia unei flori unice şi nu am decît un trandafir obişnuit. Ea şi cei trei vulcani care îmi ajung pînă la genunchi şi din care unul, poate, este stins pentru totdeauna, lucrurile astea nu fac din mine un prea mare prinţ…” Şi, culcat în iarbă, plînse.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s