Micul Print


Capitolul XXI

Atunci apăru vulpea.
– Bună ziua, zise vulpea.
– Bună ziua, răspunse politicos micul prinţ, care se întoarse, dar nu văzu nimic.

– Sunt aici, zise vocea, sub pom, sub măr.
– Cine eşti tu? zise micul prinţ. Eşti foarte drăguţă…
– Sunt o vulpe, zise vulpea.
– Vino să te joci cu mine, îi propuse micul prinţ. Sunt aşa de trist…
– Nu pot să mă joc cu tine, zise vulpea. Nu sunt domesticită.
– Ah! Pardon, zise micul prinţ.
Dar după ce se gîndi, adăugă:
– Ce înseamnă „domesticit”?
– Tu nu eşti de pe aici, spuse vulpea, ce cauţi tu?
– Caut oamenii, spuse micul prinţ. Ce înseamnă „a domestici”?
– Oamenii, spuse vulpea, au puşti şi vînează. E foarte neplăcut. Dar cresc şi pui de găină. Ăsta e singurul lor interes. Tu cauţi pui?

– Nu, spuse micul prinţ. Eu caut prieteni. Ce înseamnă „a domestici”?
– E un lucru uitat de mult, spuse vulpea. Înseamnă „a crea legături…”
– A crea legături?
– Bineînţeles, spuse vulpea. Tu nu eşti deocamdată pentru mine decît un băieţel care se aseamănă perfect cu oricare altul dintr-o sută de mii de băieţei. Şi eu nu am nevoie de tine. Şi nici tu nu ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decît o vulpe ca o sută de mii altele. Dar dacă tu mă domesticeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi pentru mine unic în lume. Eu voi fi pentru tine unică pe lume…
– Încep să înţeleg, zise micul prinţ. Este o floare… cred că ea m-a domesticit.
– E posibil, spuse vulpea. Pe Pămînt se întîmplă tot felul de lucruri…
– Oh! Asta nu e pe Pămînt, spuse Micul prinţ. Vulpea păru foarte intrigată:
– Pe o altă planetă?
– Da.
– Există vînători pe planeta aceea?
– Nu.
– Sună interesant. Dar pui?
– Nu.
– Nimic nu este perfect, suspină vulpea.
Dar reveni la ideea sa:
– Viata mea e monotonă. Eu vînez pui, oamenii mă vînează pe mine. Toţi puii se aseamănă şi toţi oamenii sunt la fel. Deci mă cam plictisesc. Dar dacă tu mă domesticeşti, viaţa mea va fi cu totul alta, luminoasă. Aş cunoaşte un zgomot de pas care va fi diferit de celelalte. Ceilalţi paşi mă fac să intru sub pămînt. Al tău mă va chema afară, ca o muzică. Şi încă ceva! Priveşte, vezi acolo cîmpurile cu grîu? Eu nu mănînc pîine. Grîul este inutil pentru mine. Cîmpurile de grîu nu înseamnă nimic pentru mine. Şi asta e trist! Dar tu ai părul blond, aurit. Atunci cînd tu mă vei fi domesticit va fi minunat. Grîul, care este auriu, îmi va aminti de tine. Şi îmi va plăcea zgomotul vîntului prin grîu…
Vulpea tăcu şi îl privi îndelung pe micul prinţ:
– Te rog… domesticeşte-mă! spuse ea.
– Aş vrea mult, răspunse micul prinţ, dar nu am prea mult timp. Am de găsit prieteni şi multe lucruri de cunoscut.
– Nu cunoşti decît lucrurile pe care le domesticeşti, spuse vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Ei cumpără de la negustori lucruri făcute de-a gata. Dar cum nu există negustori care să vîndă prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei un prieten, domesticeşte-mă.
– Ce trebuie făcut? spuse micul prinţ.
– Trebuie să fii foarte răbdător, răspunse vulpea. Te vei aşeza mai întîi ceva mai departe de mine, cam aşa, în iarbă. Te voi privi cu coada ochiului şi tu nu vei zice nimic. Vorbirea e izvor de neînţelegeri. Dar în fiecare zi te vei putea aşeza ceva mai aproape…
– A doua zi micul prinţ reveni.

– Ar fi fost mai bine să fi revenit la aceeaşi oră, spuse vulpea. Dacă vii, de exemplu, la ora patru după-amiaza, voi începe să fiu fericită de la ora trei chiar. Cu cît timpul va trece, cu atît voi fi mai fericită. La ora patru voi fi agitată şi neliniştită; voi descoperi fericirea! Dar dacă vii fără nici o socoteală, nu voi şti la ce oră să îmi pregătesc inima… trebuie ritualuri.
– Ce este un ritual? zise micul prinţ.
– E ceva cu totul uitat, spuse vulpea. Este ceva care face ca o zi sa fie diferită de alte zile, o oră de alte ore. Există un ritual, spre exemplu, la vînătorii mei. Ei dansează joia cu fetele din sat. Atunci joia este o zi minunată! Mă duc să mă plimb pînă în vii. Dacă vînătorii ar dansa nu se ştie cînd, zilele ar fi toate la fel şi eu nu aş avea deloc vacanţă.
Astfel, micul prinţ o domestici pe vulpe. Dar o dată şi o dată, ora plecării fu aproape:
– Ah! făcu vulpea… voi plînge.
– E vina ta, zise micul prinţ, eu nu ţi-aş fi dorit răul, dar tu ai vrut să te domesticesc…
– Bineînţeles, spuse vulpea.
– Dar tu o să plîngi! zise micul prinţ.
– Bineînţeles, răspunse vulpea.
– Atunci nu cîştigi nimic din asta!
– Ba cîştig, zise vulpea, gîndeşte-te la culoarea grîului.
Apoi adaugă:
– Mergi să revezi trandafirii. Vei înţelege că al tău este unic pe lume. Vei reveni să îmi spui adio, iar eu îţi voi face cadou un secret.
Micul prinţ plecă să revadă trandafirii.
– Voi nu sunteţi deloc la fel ca trandafirul meu, voi nu reprezentaţi nimic pentru mine, spuse el. Nimeni nu v-a domesticit şi nici voi nu aţi domesticit pe nimeni. Voi sunteţi precum era vulpea mea. Nu era decît o vulpe ca oricare alta dintr-o sută de mii. Dar eu mi-am făcut-o prietenă şi acum este unică în lume.
Trandafirii erau stînjeniţi.
– Voi sunteţi frumoşi, dar sunteţi goi de înţelesuri, le mai spuse. Nu e nici un motiv să mori pentru voi. Bineînţeles, pentru un trecător obişnuit, trandafirul meu este la fel ca voi. Dar el singur este mai important decît voi toţi la un loc, pentru că el este cel pe care l-am udat. Pentru că el este cel pe care l-am adăpostit cu paravanul. Pentru că el este cel căruia i-am omorat omizile (în afară de două-trei cît să aibă şi fluturi). Pentru că el este cel pe care l-am ascultat plîngîndu-se, ori lăudîndu-se, ori, uneori, chiar tăcînd. Pentru că este trandafirul meu.
Apoi reveni la vulpe:
– Adio, îi spuse el…
– Adio, spuse vulpea. Iată secretul meu. Este foarte simplu: nu vezi bine decît cu inima. Ceea ce este important nu se arată ochilor.
– Ceea ce este important nu se arată ochilor, repetă micul prinţ, ca să îşi aducă aminte.
– Timpul pe care l-ai petrecut cu trandafirul tău îl face atît de important.
– Timpul pe care l-am petrecut cu trandafirul meu…repetă micul prinţ, ca să îşi aducă aminte.
– Oamenii au uitat acest adevăr, zise vulpea. Dar tu nu trebuie să uiţi. Eşti răspunzător de tot ceea ce ţi-ai apropiat, de tot ceea ce ai domesticit. Eşti răspunzător de trandafirul tău…
– Sunt răspunzător de trandafirul meu… repetă micul prinţ, ca să-şi aducă aminte.

Capitolul XXII

– Bună ziua, zise micul prinţ.
– Bună ziua, răspunse acarul.
– Ce faci tu aici, întrebă micul prinţ?
– Triez călătorii, în grupuri de cîte o mie, explică acarul. Expediez trenurile care îi transportă, cînd la dreapta, cînd la stînga.
Şi un rapid iluminat, cu un zgomot de tunet, făcu să tremure cabina acarului.
– Sunt foarte grăbiţi, zise micul prinţ. Ce caută ei?
– Nici chiar mecanicul locomotivei nu ştie, răspunse acarul.
Şi un rapid iluminat trecu, zgomotos , în sens invers.
– Se întorc deja, întrebă micul prinţ?
– Nu sunt aceeaşi, răspunse acarul. Sunt alţii.
– Nu erau mulţumiţi acolo unde se aflau?
– Niciodată nu eşti mulţumit acolo unde te afli, zise acarul.
Şi afară se auzi tunetul unui al treilea rapid iluminat.
– Îi urmăresc pe primii călători, remarcă micul prinţ.
– Nu-i urmăresc deloc, zise acarul. Ei dorm acolo înăuntru sau cască de-a binelea. Doar copiii stau cu nasul în geam.
– Numai copiii ştiu ce caută, zise micul prinţ. Ei îşi pierd timpul cu o păpuşă de cîrpe, care devine foarte importantă şi dacă cineva le-o ia, încep să plîngă…
– Ei au noroc, zise acarul.

Capitolul XXIII

– Bună ziua, zise micul prinţ.
– Bună ziua, zise negustorul de pilule perfecţionate care potoleau setea. Înghiţi una pe săptămînă şi nu mai ai nevoie să bei nimic.
– De ce vinzi aşa ceva? întrebă micul prinţ.
– E o mare economie de timp, spuse vînzătorul. Experţii au făcut calcule. Se economisesc cincizeci şi trei de minute pe săptămînă.
– Şi ce faci cu aceste cincizeci şi trei de minute?
– Ce vrei…
“Eu, îşi zise micul prinţ, dacă aş avea cincizeci şi trei de minute la dispoziţie, aş merge încetişor către o fîntînă…”

Capitolul XXIV

Eram în a opta zi a panei mele în desert şi ascultasem povestirea despre negustorul de pastile contra setei în timp ce sorbeam ultima picătură de apă din rezerva mea:
– Ah! îi spusei micului prinţ, sunt foarte frumoase amintirile tale, dar eu nu mi-am reparat încă avionul şi nu mai am nimic de băut şi aş fi fericit, la rîndul meu, dacă aş putea merge încetişor către o fîntînă!
– Prietena mea, vulpea, îmi zise el…
– Omuleţule drag, aici nu mai e vorba de vulpe!
– De ce?
– Pentru că o să murim de sete…
El nu înţelese raţionamentul meu şi îmi răspunse:
– E bine să fi avut un prieten, chiar dacă o să mori. Eu sunt foarte mulţumit că am avut-o pe vulpe ca prietenă…
Nu îşi dă seama de pericol, mi-am zis. Lui nu îi e niciodată nici foame nici sete. Un pic de soare îi ajunge…
Dar el mă privi şi răspunse gîndului meu:
– Şi mie mi-e sete… să căutăm o fîntînă…
Avui o senzatie de descurajare: este absurd să cauţi o fîntînă, la întîmplare, în imensitatea deşertului. Totuşi pornirăm.
Am mers ore în şir, în tăcere, pînă ce căzu noaptea şi stelele începură să strălucească. Le zării ca într-un vis, avînd un pic de febră, din cauza setei mele. Cuvintele micului prinţ dansau în mintea mea:
– Ti-e şi ţie sete, deci?
Dar el nu răspunse la întrebarea mea. El îmi spuse pur şi simplu:
– Apa poate să fie bună şi inimii…
Nu am înţeles răspunsul său, dar am tăcut… Ştiam bine că nu trebuie să îl întreb nimic.
Era obosit. Se aşeză. Eu m-am aşezat lîngă el. Şi, după un moment de tăcere, el adăugă:
– Stelele sunt frumoase datorită unei flori care nu se vede…
– Am răspuns “bineînţeles” şi am privit, fără să vorbesc, dunele de nisip în lumina lunii.
– Deşertul e frumos, adăugă el…
Şi e adevărat. Mi-a plăcut întotdeauna deşertul. Stai pe o dună de nisip. Nu vezi nimic. Nu auzi nimic. Şi totuşi ceva străluceşte în această linişte…
– Ceea ce înfrumuseţează deşertul, spuse micul prinţ, este că el ascunde undeva o fîntînă…
Am fost surprins cînd am înţeles dintr-o dată această logică misterioasă a nisipului. Pe cînd eram băieţel, locuiam într-o casă veche, iar legenda spunea că acolo era ascunsă o comoară. Bineînţeles, nimeni nu a găsit-o, poate nici nu a căutat-o. Dar ea făcea casa ca vrăjită. Casa mea ascundea un secret în inima sa…
– Da, am spus micului prinţ, fie că e vorba de casă, de stele ori de deşert, ceea ce le face să fie minunate nu se arată ochiului!
– Sunt mulţumit, zise el, că eşti de acord cu vulpea mea.
Cum micul prinţ adormi, l-am luat în braţe şi mi-am continuat drumul. Eram emoţionat. Mi se părea că duc o comoară fragilă. Mi se părea chiar că nu există nimic mai fragil pe tot Pămîntul. Privii, la lumina lunii, fruntea lui palidă, ochii lui închişi, şuviţele de păr care se mişcau în bătaia vîntului şi îmi spuneam: ceea ce văd aici nu e decît o scoarţă. Ceea ce e important cu adevărat nu se vede…
Cum buzele sale întredeschise schiţau un zîmbet, mi-am mai spus: “Ceea ce mă emoţionează atît de tare la micul meu prinţ adormit este credinţa sa faţă de o floare, imaginea unui trandafir care luminează în el precum flacăra într-o lampă, chiar şi cînd doarme…” Şi îmi păru chiar mai fragil după aceste gînduri. Trebuie să ai mare grija de o lampă: o adiere de vînt o poate stinge…
Şi, tot mergînd aşa, am dat în zori de zi peste fîntînă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s