Micul Print, de Antoine de Saint-Exupery


Dedicaţie

Lui Leon Werth
Îmi cer scuze copiilor că dedic această carte unui om mare. Am o scuză serioasă: acest om mare este cel mai bun prieten din lume pe care îl am. Mai am o scuză: această persoană poate înţelege orice, chiar şi cărţile pentru copii. Am şi o a treia scuză: acest om mare locuieşte în Franţa, unde suferă de foame şi frig. El are nevoie să fie consolat. Dacă toate aceste scuze nu sunt de ajuns, aş vrea să fac dedicaţia copilului care a fost odinioară cel care este omul mare de acum. Toţi oamenii mari au fost mai întîi copii. (Dar puţini dintre ei îşi mai amintesc). Corectez deci dedicaţia mea:
Lui Leon Werth, băieţelul de odinioară

Capitolul I

Pe cînd aveam şase ani am văzut odată o imagine nemaipomenită, într-o carte despre pădurile virgine şi care se numea “Întîmplări trăite”. Imaginea reprezenta un şarpe boa care înghiţea o fiară. Iată copia desenului:

În carte se spunea: “Şerpii boa îşi înghit prada întreagă, fără să o mestece. Apoi nu se mai pot mişca şi dorm timp de şase luni cît durează digestia.”
M-am gîndit mult atunci la aventurile junglei şi, la rîndul meu, am reuşit, cu un creion colorat, să fac primul meu desen, care arăta cam aşa:

Am arătat capodopera mea oamenilor mari şi i-am întrebat dacă desenul meu îi înfricoşa.
Ei mi-au răspuns: “De ce te-ar înfricoşa o pălărie?”
Desenul meu nu reprezenta o pălărie. El reprezenta un şarpe boa care digeră un elefant. Am desenat atunci interiorul şarpelui boa, aşa încît oamenii mari să poată înţelege. Ei au nevoie totdeauna de explicaţii. Desenul meu numărul doi era cam aşa:

Oamenii mari m-au sfătuit să las la o parte desenele cu şerpi boa închişi sau deschişi şi să mă ocup mai degrabă de geografie, istorie, aritmetică şi gramatică. În felul acesta am abandonat, la vîrsta de şase ani, o carieră nemaipomenită în pictură. Fusesem descurajat de insuccesul primelor mele două desene. Oamenii mari nu înţeleg niciodată nimic singuri şi este obositor pentru copii să le tot explice.
A trebuit deci să îmi aleg o altă meserie şi am învăţat să pilotez avioanele. Am zburat cam prin toată lumea. Iar geografia, e adevărat, mi-a fost de mare folos. Ştiam să recunosc şi să deosebesc, de la prima vedere, China de Arizona. O astfel de abilitate e folositoare dacă te rătăceşti noaptea.
Cînd întîlneam pe cineva care îmi părea ceva mai lucid, îi arătam desenul meu numărul unu; făceam un experiment, vrînd să ştiu dacă într-adevăr înţelegea lucrurile. Dar întotdeauna omul mare îmi răspundea: “E o pălărie”. Atunci nu îi mai vorbeam nici de şerpi boa, nici de păduri virgine, nici de stele. Mă puneam la mintea lui. Îi vorbeam de bridge, de golf, de politică şi de modă. Iar omul mare era foarte mulţumit pentru că făcuse cunoştinţă cu cineva atît de interesant.

Capitolul II

Am trăit astfel singur, fără nimeni cu care să vorbesc cu adevărat, pînă ce am avut o pană în deşertul Sahara, acum şase ani. Ceva se stricase la motorul meu. Şi cum nu aveam cu mine nici mecanic, nici pasageri, mă pregăteam să încerc să fac de unul singur o reparaţie dificilă. Pentru mine era o chestiune de viaţă sau de moarte. Apă de băut abia de-aveam pentru opt zile.
Am adormit deci în prima seară, pe nisip, la mii de kilometri de orice pămînt locuit. Eram mai izolat decît un naufragiat pe o scîndură în mijlocul oceanului. Vă imaginaţi atunci ce surpriză am avut cînd, în zorii zilei, m-a trezit o voce simpatică. Auzii:
– Te rog … desenează-mi o oaie!
– Poftim ???
– Desenează-mi o oaie…
Am sărit în picioare ca lovit de trăsnet. M-am frecat bine la ochi. Am privit bine şi am văzut un omuleţ extraordinar care mă privea cu foarte multă seriozitate. Iată cel mai bun portret pe care am reuşit să i-l fac mai tîrziu. Dar desenul meu este, desigur, cu mult mai puţin fermecător decît modelul. Dar nu e vina mea. Fusesem descurajat în cariera mea de pictor de către oamenii mari, la vîrsta de şase ani, şi nu învăţasem să mai desenez nimic altceva afară de şerpi boa închişi şi deschişi.

Am privit această apariţie cu ochii mari de mirare. Nu uitaţi că mă găseam la mii de kilometri de orice regiune locuită. Or micuţul meu nu îmi părea nici rătăcit, nici mort de oboseală ori de foame, nici mort de sete, nici mort de frică. Nimic în înfăţişarea sa nu sugera un copil pierdut în mijlocul deşertului, la mii de kilometri de orice regiune locuită. Cînd am reuşit în sfîrşit să vorbesc, i-am spus:
– Dar ce faci tu aici?
Şi el îmi repetă atunci, cu voce blîndă, ca pe un lucru foarte serios:
– Te rog… desenează-mi un miel…
Cînd misterul este prea impresionant, te laşi copleşit şi faci ceea ce ţi se spune. Pe cît de absurd îmi părea, la mii de kilometri depărtare de orice ţinut locuit şi în pericol de moarte, mi-am scos din buzunar o foaie de hîrtie şi un pix. Dar mi-am amintit atunci că studiasem mai ales geografia, istoria, aritmetica şi gramatica şi îi spusei omuleţului – cu un pic de amărăciune – că nu ştiam să desenez. El îmi răspunse:
– Nu-i nimic. Desenează-mi o oaie.
Cum nu desenasem niciodată o oaie, am refăcut unul din cele două desene pe care le ştiam. Cel cu şarpele boa inchis. Am fost stupefiat să-l aud pe omuleţ răspunzîndu-mi:
– Nu! Nu! Nu vreau un elefant într-un boa. Un şarpe boa este foarte periculos, iar un elefant este prea mare şi încurcă. La mine este foarte puţin loc. Am nevoie de o oaie. Desenează-mi o oaie.
Atunci am desenat:

El privi atent, apoi spuse:
– Nu! Asta este deja foarte bolnavă. Fă alta.
Am desenat din nou:

Prietenul meu surîse cu amabilitate:
– Vezi bine… asta nu e oaie, e un berbec. Are coarne…
Am refăcut încă o dată desenul meu:

– Asta e prea bătrînă. Eu vreau o oaie care să trăiască mult timp.
Atunci, fără să mai am prea multă răbdare, pentru că mă grăbeam să încep demontarea motorului meu, am schiţat desenul de mai jos şi am spus, puţin nervos:
– Asta e cuşca, iar oaia pe care o vrei tu este înăuntru.

Am fost foarte surprins cînd am văzut luminîndu-se faţa omuleţului care mă judecase pînă atunci:
– E exact ce vroiam! Crezi că îi trebuie multă iarbă acestei oi?
– De ce?
– Pentru că la mine e mic de tot…
– Va fi de ajuns, sigur. Ţi-am dat o oaie mică.
Îşi aplecă spre desen capul şi zise:
– Nu chiar aşa mică… Uite! A adormit…
Şi astfel am făcut cunoştinţă cu micul prinţ.

Capitolul III

Îmi trebui mult timp ca să înţeleg de unde venea. Micul prinţ îmi punea multe întrebări, dar nu părea niciodată să le înţeleagă pe ale mele. Totul mi s-a lămurit mai degrabă prin cuvintele rostite de el întîmplator. Bunăoară, cînd a zărit pentru prima oară avionul meu (nu îl voi desena aici, e un desen mult prea complicat pentru mine), m-a întrebat:
– Ce este lucrul ăla?
– Nu e un simplu lucru. Zboară. E un avion. E avionul meu.
Şi eram mîndru că îi spusesem că eu zburam. Atunci strigă:
– Cum? Ai căzut din cer!?
– Da, am spus eu cu falsă modestie.
– Aha! E comic…
Şi micul prinţ avu o adevărată izbucnire de rîs care mă irită mult. Eu vreau să mi se ia în serios lucrurile nefericite care mi se întîmplă. Apoi adăugă:
– Deci şi tu vii din cer! De pe ce planetă eşti tu?
Am întrevăzut din întrebarea lui, ca într-o sclipire, ceva din misterul prezenţei lui şi l-am întrebat deodată:
– Deci tu vii de pe altă planetă?
Dar el nu îmi răspunse. Dădu încet din cap privindu-mi avionul:
– E adevărat că tu nu poţi veni de prea departe, de acolo de sus…
Şi se cufundă într-o stare de reverie care dură mult timp. Apoi, scoţînd oaia mea din buzunar, o contemplă ca pe o comoară, îndelung.
Vă imaginaţi cît de intrigat am putut fi de această semiconfidenţă a sa despre “celelalte planete”. Mă străduii deci să aflu ceva mai mult:
– De unde vii tu, omuleţul meu drag? Unde este “la tine”? Unde vrei să duci oaia mea?
Îmi răspunse după o linişte gînditoare:
– Ce e bun cu cuşca pe care mi-ai dat-o e că poate servi drept adăpost oii noaptea.
– Bineînţeles. Şi dacă eşti drăguţ, îţi voi mai da şi o coardă să o prinzi ziua. Şi un ţăruş de care să o legi.
Propunerea păru să îl surprindă foarte tare pe micul prinţ:
– Să o leg? Ce idee caraghioasă!
– Dar dacă nu o legi, va pleca încotro va vedea cu ochii şi se va pierde…
Şi prietenul meu avu aici o nouă izbucnire de rîs:
– Dar unde vrei să meargă?
– Nu conteaza unde. Drept înainte…
Atunci micul prinţ remarcă foarte serios:
– Nu-i nimic, e atît de mic la mine!
Şi cu un pic de melancolie, poate, adăugă:
– Drept înainte nu poate ajunge prea departe..

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s