Monthly Archives: Februarie 2014

Tot de la Miha


in aceasta lume complicata in care traim, am intalnit zilele trecute, un calugar ortodox de 85 de ani, considerat a avea har, conform terminologiei utilizata de confratii sai. Si asta, deoarece facea vindecari prin rugaciune.
In terminologia mea, il consider o fiinta iluminata. Si asta, deoarece traia pur si simplu, fara nici o urma de indoiala, starea de unime. Am inteles de la el ca putem aspira catre aceasta stare, putem sa ne gandim la ea, dar pasul final este sa ajungem sa o traim, aici, fizic, in acest plan.
Cuvintele lui sunt foarte simple; nu am regasit la ele, teorii complicate.
Asa si afirma:
– Creatia este mareata tocmai prin simplitatea, prin claritatea ei. De cate ori cauti cai complicate de a fi in Dumnezeu, tu de fapt te ratacesti in propria minte. La sfarsitul acestei vieti, sufletul se innobileaza prin clipele in care a iubit, a daruit si s-a bucurat ca era pe Pamant.
L-am intrebat cum se produc vindecarile, ce se intampla cand cineva vine la el.
– Eu, omul, nu ma gandesc ca as avea ceva de facut, eu ma deschid si las Sfantul Duh sa curga prin mine. Nu intreb niciodata omul, de ce a venit la mine, ce problema are; ii simt doar sufletul cat de greu ii este si apoi ma rog. Atat fac – ma rog impreuna cu el. Si ii spun ca este o mare bucurie, atunci cand doi se strang in numele Lui, ca atunci si El este cu noi. Pentru mine e o binecuvantare cand cineva imi deschide usa chiliei. Eu nu privesc omul intrand la mine, ci pe Dumnezeu in om, patrunzand in chilie.
La sfarsit, simt cum omul este mai usor, mai senin. Eu nu trebuie sa stiu ce greutate purta el, Dumnezeu stie. Imi pastrez doar sufletul deschis si ma rog din toata inima mea. Deci, totul este rugaciunea noastra catre Dumnezeu; uneori ii tin mainile in ale mele, alteori le pun pe crestetul capului. Uneori simt ca e nevoie sa mai vina, alteori stiu ca lucrarea s-a facut. Si miracolul pentru mine nu il numesc vindecare, il numesc trezirea omului in Dumnezeu.
L-am intrebat de ce imi era mai greu sa ma rog, intr-o multime agitata, tensionata, nervoasa – si mi-a raspuns :
– Atat timp cat Il privesti pe Dumnezeu ca fiind in afara ta, o sa si gasesti motive tot in afara ta. Cauza nu sunt cei din jur, ci cum Il privesti tu pe Dumnezeu. Daca ai credinta nestramutata ca El este in tine, realizezi ca nimeni nu poate sta intre tine si Dumnezeu. Ca sa te rogi, cobori in tine, inchizi ochii si in inima ta o sa gasesti linistea. Acolo te asteapta Dumnezeu. Mintea este prima care fie se deschide si, prin gandurile tale, Il lasa pe El sa se manifeste in tine – sau tot mintea este cea care te impiedica. Mintea tese labirinturi si uneori se pierde in propria ei tesatura. Daca lasi iubirea din inima ta sa iti scalde mintea, o sa vezi cum gandurile tale isi gasesc singure drumul catre Cer.
L-am intrebat de ce se agitau, se luptau oamenii, ca sa ajunga sa ia Lumina:
– Te lupti sa ajungi mai aproape de Dumnezeu, cand ai o teama in tine, o neliniste, o indoiala in ceea ce priveste relatia ta cu Dumnezeu. Atunci, intotdeauna gasesti ca mai ai ceva de facut, nu ai facut destul, mai exista inca ceva, iar acel ceva o sa iti aduca apropierea – si cauti si cauti neincetat. Dar daca te opresti din zbucium, din framantare, din cautare, iti dai voie sa Il descoperi in tine. Poti trai o intreaga viata, preocupat sa Il cauti in afara ta – dar nu cauti unde trebuie. Lupta exterioara este un semn al luptei din sufletul acelor oameni, aspiratia lor, nazuinta lor, cautarea lor si acela e modul in care o reflecta.
L-am intrebat cum, dupa ore petrecute in picioare, intr-o pozitie in care nu puteai nici sa te intorci, el nu dadea nici un semn de oboseala – si nu numai aceasta – in jurul lui oamenii erau foarte linistiti, calmi. Raspandea o vibratie de pace in jur, care linstea multimea.
– Oboseala vine din lupta fiintei cu viata. Cand te opui vietii, judecand, criticand, maniindu-te, pierzi viata din tine si obosesti – si este si normal, pentru ca mergi contra curentului. Iubirea, este curgerea vietii. Pacea, linistea, se obtin cand lasi viata sa curga prin tine si nu mai opui rezistenta la ceva.
Si m-a intrebat:
– Ai obosit vreodata, in timp ce te bucurai, in timp ce iubeai, in timp ce te rugai?Atunci te lasai purtata de curgerea vietii, nu opuneai rezistenta. Atunci te deschideai prin inima. Obosesti, cand cauti cu mintea, inima nu te oboseste vreodata. Si mintea cauta neincetat, mereu gaseste altceva de care sa se agate – dar, in esenta, mintea isi cauta linistea.
Deci lupta nu este intre noi si cei din jur, sau intamplarile din viata, ci intre noi si noi– lupta interioara este cea care epuizeaza.
L-am intrebat cum poti sa iesi din aceasta zbatere, pendulare:
– Nu trebuie sa te zbati ca sa iesi, pentru ca te afunzi si mai rau. Si vine o vreme cand intelegi ca nu e necesar sa te zbati, ca totul se intampla de la sine, intelegi ca viata curge lin, nu e o stradanie. Lupta are loc pana cand se coboara aceasta intelegere, aceasta pace. Nu fugi dupa Dumnezeu, stai linistit si lasa-l sa se exprime prin tine.
L-am intrebat cum a ajuns el la aceasta stare de pace – in opinia mea, de iluminare, si mi-a spus ca s-a rugat catre Dumnezeu sa il lumineze ca sa le poata darui celor din jur, dintr-o credinta ferma ca cererea sa este auzita si indeplinita – si apoi s-a lasat purtat de valurile vietii, s-a deschis si i-au venit rugaciunile pe care le simtea cu sufletul. Nu s-a indoit nici un moment si rugamintea sa la Dumnezeu era sa ii dea acest har de a darui cat timp traieste pe acest Pamant. Acesta considera ca fiind cea mai mare binecuvantare, bogatia inimii.
I-am spus ca, in opinia mea, biserica s-a indepartat de creinciosi, a pierdut legatura si intr-un fel a interupt legatura intre Cer si Pamant, in conditiile in care ei aveau puterea sa o consolideze.
– Biserica este o institutie alcatuita tot din oameni. Si omul s-a indepartat de aproapele sau. Si asta, din teama. Teama de a nu se pierde invataturile, de a le pastra nealterate, din frica aceasta si-au concentrat atentia doar pe invatatura si au uitat de ce este mai important – cei carora li s-a adresat Christos prin invataturile sale. Iisus nu a vorbit ascuns, doar Apostolilor, el a iesit in lume. Dar si in Biserica sunt oameni si oameni.
Ce poti face tu, ca om, este sa studiezi Cuvantul Intemeietorului, sa il simti, sa citesti si sa alegi acele rugaciuni pe care le simti cu Sufletul, pentru ca, daca doar le rostesti fara suflet, ele sunt doar sunete goale. Prin rugaciune omul se inalta prin Cuvant, care este fapta, prin gand si prin traire. Acestea trei trebuie sa mearga impreuna ca sa te inalte. Nu e datoria noastra sa ii judecam pe semenii nostri – asa scrie si in carti, sa nu judecam, noi folosim piatra de temelie, invatatura si ne gasim singuri calea prin care vorbim cu Dumnezeu.
Mi-a spus ca e foarte important sa ascult tacerea.
– Cauta tacerea, nu urmari sirul cuvintelor mele,asculta-L pe Dumnezeu, in tacerea mea.
Si de cate ori se oprea din vorbit, stateam cu ochii inchisi si auzeam, simteam sunetul unui falfait de aripi si vedeam ceva ca un glob imens de lumina deasupra capului lui.
Aceasta fiinta se adresa cu un respect deosebit pentru toti cei din jur, cu veneratie; l-am intrebat ce simte el, cand vorbeste cu un om:
– Cand vorbesc cu un om, eu il privesc pe Sfantul Duh in el. Sa fii lipsit de respect la adresa unui om este ca si cum ai fi lipsit de respect in fata tronului lui Dumnezeu. Nu e suficient sa Il vezi pe Dumnezeu intr-un inger sau in Fiul Sau; uita-te in jur si descopera-l aici.
Rosteste fiecare cuvant cu respect, rar, nu te grabi sa vorbesti. Cuvintele sunt alcatuite din Duhul Sfant si cand vorbesti cu un om, vorbeste rar si cu respect, stiind ca, in acel moment, Duhul Sfat se manifesta prin tine in lume. Lasa ca fiecare cuvant sa vina din sufletul tau, simte-l inainte sa il rostesti, doar asa el va atinge sufletul celui caruia i te adresezi. Ceea ce spui tu, daca este lipsit de lumina sufletului tau, va trece intr-un cotlon al mintii si mintea va uita; daca ceea ce rostesti vine din suflet, acel om va pastra in sufletul lui, nu ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui.
La plecare, doream din suflet sa ii daruiesc ceva, nu stiam ce, ma framantam si mi-a raspuns la intrebarea mea nerostita, spunandu-mi sa fac asupra lui semnul crucii si sa il binecuvantez. Ma gandeam cum pot eu, omul, sa fac acest gest asupra lui, aflat parca in aceasta lume, dar neapartinand ei – si mi-a explicat:
– Cand faci ceva cu toata inima, lasi puterea celesta a Sfantului Duh sa coboare prin tine; omul nu binecuvanteaza cu puterea omului, ci cu cea a Duhului – si in fata Sa, toti suntem egali.
Anunțuri

De la Miha


Cel mai minunat tavan este cerul, iar cel mai moale covor este iarba.

Un discipol şi-a întrebat într-o zi maestrul: „Ce trebuie să ştiu pentru a ajunge într-o zi acolo unde îmi doresc?” „Să ştii să iei decizii bune, decizii bune, decizii bune”, răspunse maestrul. „Şi cum învăţ asta?” „Experienţă, experienţă, experienţă…”. „Şi cum câştig experienţă ?” „Decizii proaste, decizii proaste, decizii proaste…,” încheie maestrul. Aşadar Petre Ţuţea avea dreptate când afirma că experienţa nu e revelaţie, ci o acumulare de date. Se dobândeşte prin străduinţă şi determinare. E greu să înţelegi deplin sau să înveţi din cărţi ceea ce nu ai trăit pe pielea ta sau nu ai văzut cu ochii tăi . Experienţa este cel mai dur profesor, pentru că mai întâi îţi dă testul şi apoi îţi spune care era lecţia de viaţă.

Omule, cine ţi-a stins lumina şi ţi-a furat semnul crucii? Răbdarea începe abia atunci când ţi s-a terminat răbdarea. Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine. Călătorie ce o facem în singurătate. Cuvinte nu găseşti. Viaţa se împarte în rău şi bine. Clipe de rătăcire uitând Cuvântul. Marea e albastră, iarba e tot verde.

Cu toţii avem frământări ce ne ţintuiesc mai mult sau mai puţin pe drumul vieţii. Acolo unde adeseori o vioară mai cântă… Ai nevoie de cineva care să şlefuiască diamantul din tine. Căutând Raiul, găsim iadul din noi. Prinosul nostru de recunoştinţă pentru oamenii providenţiali din viaţă adeseori e prea mic, iar simţămintele ce ne copleşesc, alături de preţioasele amintiri, reprezintă emoţionante răvaşe. Nu o să vină nimeni să ne bată la uşă să ne ofere puţin timp pentru a petrece cu celălalt. Un telefon, un mesaj, o conectare, o întrebare. Celălalt simte că te conectezi. Nu ai vrut durerea, dar ai cunoscut-o. Dacă vrei, plângi! Te ajută, te eliberează! Ploaia ne uneşte când ne udă, aidoma lacrimilor. Dacă vrei, scrie-mi… Ai să vezi că timpul e în favoarea ta. E frig. Te acopăr în fiecare noapte cu o aripă de înger. Locuieşti în inima mea şi vreau să te plimb prin praf de stele. Odă bucuriei!

Eu joc cu viaţa o horă. Vrem, nu vrem, se întâmplă. Cu toate că eu tot nătâng am rămas. Mă gândesc la tine şi la mare, cu magia timpului şi a luminilor din port. Părul în vânt dansează graţios şi-mi atinge luna de argint a iubirii. Cine sunt eu?! Paşii ce sărută pământul, mâna ce mângâie mătăsos valurile, tremurul vântului când mă pătrunde în fiinţa timpului. Uneori mă simt ca marea fără sare. Chitară, te rog, du-mă departe, departe! În seara asta vreau doar să visez. Îmi inventez o lume făcută din iubire, unde se gândeşte doar cu inima şi nu există răutate, frică şi moarte. Oare cum ar fi lumea, dacă toţi oamenii ar iubi?!

E vina mea, doar vina mea când nu trec testul încercării. Încă împreună, doar împreună învăţăm să iubim, să iertăm, să fim mai frumoşi la suflet şi la chip. Nici nu mai pierd timpul cu întrebările care nu mai au răspuns. Suflete, ceea ce a fost, a fost. Aşa este făcută lumea, dragostea, durerea, invidia, răutatea, puţinul, plinul… Din nimic, poveştile mici devin importante. Acolo este aici şi viceversa. Nimicul ne face să suferim. Dintr-un fir de praf dezvoltăm mormanul de gunoi. Seară albastră cu lună plină. Cristale de zahăr pe obrajii sufletului. Nu te mai certa, trăieşte! Intră şi ieşi din tine, şi fă loc lui Doamne. Nu ucide jurăminte. Cine te face să plângi şi te întoarce la începuturi? Eşti ceea ce căutai. Poţi zbura. Ia aripile pe spate şi sus! Nu rămâne la podea! Crede în astăzi şi nu rămâne la ziua de ieri, mai ales că o parte din tine te învaţă să mai speri.

Cele mai frumoase clipe sunt cele pline de lacrimi şi iubire când îngerul nu doarme, ci scrie povestea ta, povestea mea. Câte emoţii îi dau, iar şi iar! Dar e cel mai fericit înger, are ce povesti. Sfatul îngerilor când toţi se scutură de pulbere de stele. Nimeni nu poate şti unde duce drumul şi timpul. Nimeni nu poate arăta cum dragostea creşte, să o măsoare la metru sau să o cântărească la kilogram. Se simt şi se trăiesc. Atrag lucruri bune şi frumoase pentru că mă gândesc la ele. Cineva spunea că Doamne face sfinţi şi oameni cu materialul clientului. Dumnezeu dă, dar nu pune în traistă. Niciun cuvânt în plus. Câştigător, învins, victorie nu există; toţi suntem în braţele Tatălui Ceresc şi ne depărtăm din cauza propriilor reguli uitând că nu trebuie să rămânem cu sufletele îngheţate.

A te ruga înseamnă a tăcea, a părăsi gândurile şi a lăsa pe Dumnezeu să vorbească în adâncul inimii. Isihia înseamnă „revenirea în sine”. Liniştea inimii este atelierul sau laboratorul rugăciunii. A te ruga înseamnă să încerci să vezi o fărâmă de bine şi în cel mai mare rău. „Fii în pace în inima ta şi cerul şi pământul vor fi în pace cu tine. Scara Împărăţiei lui Dumnezeu este în tine, ascunsă în sufletul tău. Adânceşte-te în tine însuţi, departe de păcat, şi vei găsi scara pe care vei putea să te înalţi”, ne învaţă Sfântul Isaac Sirul.

Ieri e istorie, mâine e mister, azi e un dar. Un dar de împărţit cu restul. Aşadar, în viaţă, mai bine optimist şi să mă înşel, decât pesimist şi să am dreptate!

Cel mai minunat tavan este cerul, iar cel mai moale covor este iarba. Vorbeşte Doamne, robul Tău ascultă !…