Monthly Archives: Mai 2016

Firijba, unde oamenii sunt nemuritori, cel mai vechi sat din România, minunea din Vâlcea


Firijba, unde oamenii sunt nemuritori, cel mai vechi sat din România, minunea din Vâlcea

20160308_152918

E locul unde oamenii  trăiesc minimum 90 de ani, e locul unde echilibrul de aerosoli este mai bun decât la Govora, este locul unde vara plouă câte puţin în fiecare zi, este locul unde corcoduşii înfloresc chiar pe 1 martie, este cel mai frumos loc din România, este, de departe, locul unde minunile se întâmplă cu adevărat.

Firijba. Cel mai vechi sat din ţara noastră, loc care, după unii istorici, ar veni de pe vremea dacilor, mai jos de Firijba fiind satele Daia şi Meia, adică Dăeşti şi Meieni. Firijba este comoara  din mijlocul Vâlcii, satul aflat chiar în punctul geometric al axelor care străbat judeţul. Firijba l-a dat pe Dicu la NASA, copilul amărât al unei familii cu 7 fraţi, şi pe Dragoş, jurnalist la Paris Match.

Firijba1Aceasta este Firijba…

Povestea începe pe malul stâng al Luncavăţului, în mijlocul comunei Popeşti. Un drum care urcă pe dealurile moi ale marginii de sat duce într-un loc de mister. Habar n-ai că, la doar 4 km distanţă, după prima pădure de stejari, se află ceva unic în România.

Se află satul tăietorilor de lemne. Satul firejurilor, al ferăstraielor, al celor care lucrau cel mai bine talpa caselor, talpa bisericilor. Primii uriaşi ai mileniului. Aici este legenda oamenilor de 2 metri, care cărau buştenii cu spinarea şi care arareori erau văzuţi coborând la lunca râului.

Firijba2

„Oamenii din Firijba erau aprigi. Muierile lor era vânjoase, masculine, femei care aveau o uitătură aspră. Era o comunitate extrem de închisă, de oameni ai codrilor”, se spune despre firijbeni.

La început, colibele acestora erau printre copacii din pădure. Oamenii pădurii nu lucrau la câmp. Tăiau lemne, pe care le lăsau apoi să cadă spre Luncavăţ. Asta pe la 1.500. Apoi au defrişat pe alocuri pădurea să-şi facă o mică grădină. Aşa a apărut satul din mijlocul pădurii.  Departe de restul lumii, dar, de fapt, chiar în mijlocul lumii.

Firijba devine cunoscută lumii abia după 1850, atunci când Cuza o aduce în nomenclator şi apare ca un cătun de sine stătător, care nu numără mai mult de 100 de suflete. Abia la 1900, cătunul ajunge la 150 de suflete. Atunci se decide crearea unie şcoli elementare, azi pustiită.  Tot acolo, în mijlocul pădurii. Aici a învăţat şi Dicu, cum îi spun bătrânii, 20160308_153134cel care a ajuns mai târziu la NASA.

Azi, sunt 32 de case şi 11 famili. Restul caselor sunt părăsite. „Suntem numai babe. Toate avem peste 90 de ani. Da, ar fi o idee să ne ţină Dumnezeu încă pe atât, dar sănătoase ca acum”, spune tanti Dina, care are 91 de ani. De fapt, toţi bătrânii de aici lucrează câmpul, cară lemne şi sunt sănătoşi, nu au nevoie de doctor. Cel mai tânăr are 80 de ani.

Până jos fac cam o oră. Vin mereu cu 30 de pâini. Că e iarnă, că e ploaie. Că e zăpadă. Oamenii muncesc singuri grădinile, au, pe lângă casă, pisoi, căţei, vite şi multă linişte.

Ceva greu pluteşte în atmosferă. Aerul curat, zumzetul albinelor care au umplut corcoduşii. Aici nu se folosesc 20160308_153659îngrăşăminte chimice. Apa vine direct din fântână. Iar cei mai mulţi prisăcari aduc albinele la Firijba. Păi o lună de pastoral în Firijba produce miere cât trei jos, în alte părţi.

Firijba este raiul Vâlcii şi al României. Este locul unde austriecii care au venit în vizită au rămas muţi.

Unic, magic, autentic, pur… au fost cuvintele celor care au ajuns la Firijba.

Azi se asfaltează drumul spre Firijba. Aici va fi satul de vacanţă al Vâlcii. Există zeci de cereri de pământ. Dar cei care vor veni aici trebuie să respecte Firijba. Pentru că acest sat a rămas aşa timp de 2000 de ani. Ar fi păcat să-l distrugem.

Mihai IONESCU

Anunțuri

Cele trei solutii din Jurnalul fericirii, al lui Steinhardt


Soluţia întîi: a lui Soljeniţîn
în Primul cerc, Alexandru Isaievici o menţionează pe scurt, revenind
asupră-i în volumul I al Arhipelagului Gulag.
Ea constă, pentru oricine păşeşte peste pragul Securităţii sau altui organ
analog de anchetă, în a-şi spune cu hotărîre: în clipa aceasta chiar mor. îi este
permis a-şi vorbi consolîndu-se: păcat de tinereţele ori vai de bătrîneţele mele, de
nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea,
de iubita mea, de vinurile pe care n-am să le mai beau, de cărţile pe care n-am să
le mai citesc, de plimbările pe care n-am să le mai fac, de muzica pe care n-am să
o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur şi ireparabil: de-acum încolo sunt un
om mort.
Dacă aşa gîndeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic.
Nu mai are cu ce fi ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce se
consideră mort nimic nu-1 mai sperie, îmbrobodi, atrage, atîţa. Nu mai poate fi
amorsat. Nu mai are – fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieşit din lume – după ce
jindui, ce păstra sau redobîndi, pe ce îşi vinde sufletul, liniştea, onoarea. Nu mai
există moneta în care să-i poată fi achitat preţul trădării.
Se cere însă, fireşte, ca hotărîreă să fie fermă, definitivă. Te declari decedat,
primeşti a te învoi morţii, desfiinţezi orice speranţă. Te poţi regreta, ca doamna
d’Houdetot, poţi regreta, însă această sinucidere morală şi prin anticipaţie nu dă
greş. Riscul unei cedări, al consimţirii la denunţ, al unei recunoaşteri fanteziste a
pierit cu desăvirşire.
Soluţia a doua: a lui Alexandru Zinoviev
Este cea găsită de unul din personajele cărţii Înălţimile găunoase.
Personajul e un om tînăr, prezentat sub porecla alegorică Zurbagiul. Soluţia stă
în totala neadaplare în sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are acte în
regulă, nu e în cîmpul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale şi o
haimana. Trăieşte de azi pe mîine, din ce i se dă, din ce pică, din te miri ce. E
îmbrăcat în zdrenţe. Munceşte pe apucate, uneori, cînd şi dacă i se iveşte prilejul.
îşi petrece mai toată vremea în puşcării ori lagăre de muncă, doarme pe unde
apucă. Hoinăreşte. Pentru nimic în lume nu intră în sistem, nici măcar în cea mai
neînsemnată, mai păcătoasă, mai neangajantă slujbă. Nici măcar păzitor la porci
nu se bagă, neurmînd pilda eroului unei nuvele a lui Arthur Schnitzler: acela,
obsedat de frica de răspundere, sfîrşeşte porcar. NU, Zurbagiul s-a proiectat (în
stil existenţialist) odată pentru totdeauna dine de pripas, capră rîioasă, călugăr
budist cerşetor, smintit, nebun pentru (întru) libertate.
Un asemenea om, aflat în marginea societăţii, e şi el imun: nici asupra lui
nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. îl pot oricînd
închide, hărţui, dispreţui, batjocori: dar le scapă. Odată pentru totdeauna a
consimţit a-şi trăi viaţa conform exemplului şi modelului unui perpetuu azil de
noapte. Din sărăcie, neîncredere, neseriozitate şi-a tăcut un crez; se aseamănă
unui animal sălbatec, unei fiare jigărite, unui tîlhar la drumul mare. E Ferrante
Palia al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu. E un iurodivîi
laic, un drumeţ neplictisit (iar Wotan coborînd pe-acest pămînt ce nume poată?
Der Wanderer), un jidov rătăcitor.
Şi-i slobod la gură, vorbeşte de istov, dă glas celor mai primejdioase
anecdote, nu ştie ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte,
rosteşte adevăruri pe care ceilalţi nu-şi pot îngădui să le şoptească. E copilul din
povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabula –
şi ea îndrăzneaţă a lui La Fontaine: habar nu are de zgardă.
E liber, liber, liber.
Soluţia a treia: a lui Winston Churchill şi Vladirair Bukovski
Ea se rezumă: în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor,
urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoţi
din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta.
în martie 1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: „Va fi război. Praf şi
pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pîndeşte pe toţi. Iar eu simt
că întineresc cu douăzeci de ani”.
Cu cît îţi merge mai rău, cu cît sunt greutăţile mai imense, cu cît eşti mai
lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cît nu mai întrevezi vreo
nădejde probabilistică şi raţională, cu cît cenuşiul, întunerecul şi vîscosul se
intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai inextricabil, cu cît pericolul te
sfruntează mai direct, cu atît eşti mai dornic de iuptă şi cunoşti un simţămînt
(crescînd) de inexplicabilă şi covîrşitoare euforie.
Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale: lupţi. Te
înfrîng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. (Aşa vorbea Churchill în 1940). Rîzi, îţi
ascuţi dinţii şi cuţitul, întinereşti. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi şi
tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nu deznădăjduieşti, că nu te declari
învins şi răpus, dar şi guşti din plin bucuria rezistenţei, a împotrivirii şi încerci o
senzaţie de năvalnică, dementă voioşie.
Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepţională, o
concepţie militară a vieţii, o formidabilă îndîrjire morală a trupului, o voinţă de
oţel înnobilat şi o sănătate spirituală adamantină. E probabil că presupune şi un
duh sportiv: să-ţi placă bătălia în sine – încăierarea – mai mult decît succesul.
E şi ea salutară şi absolută, deoarece e bazată pe un paradox: pe măsură ce ei
te lovesc şi-ţi fac mai mult rău şi-ţi impun suferinţe din ce în ce mai nedrepte şi te
încolţesc în locuri mai fără de ieşire, tu te veseleşti mai tare. tu te întăreşti, tu
întinereşti!
Cu soluţia Churchill se identifică şi soluţia Vladimir Bukovski. Bukovski
povesteşte că atunci cînd a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut
închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spune cititorul cărţii sale de
amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranţa, frica, emoţia. Dar Bukovski
urmează: n-am mai putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se facă ziuă, să
fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred eu despre ei şi să intru în ei ca un tanc.
Fericire mai mare nu-mi puteam închipui.
Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci de
nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra in ei ca un tanc!
Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunţat ori scris vreodată în
lume. Şi mă întreb – nu pretind că e aşa cum spun eu, nu, cîtuşi de puţin, mă
întreb doar, nu pot să nu mă întreb – dacă nu cumva universul acesta, cu toate
roiurile lui de galaxii cuprinzînd fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu
miliarde de sori şi cel puţin cîteva miliarde de planete în jurul acestor sori, dacă
nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acestea măsurate în ani-lumină,
parseci şi catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aştri,
comete, sateliţi,
pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai ştiu eu ce, toate
erele, toţi eonii, toate timpurile şi toate continuumurile spaţio-temporale şi toate
astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinţă şi există numai pentru ca să fi
putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.

Domnitori, nume


Nume domnitori:
Serban Voda
Bogdan
Dragos
Razvan
Ioan Voda
Stefan
Mihai

Rugă pentru Duminica Floriilor


Dezleagă-mă, Părinte, de ce-am jurat să fiu
Şi iartă-mă că-n viaţă n-am fost decât ce sunt –
Un cântec prea devreme, sau poate prea târziu,
Un ropot scurt de ploaie
Şi-un mic vârtej de vânt…

Dezleagă-mă de vina de-a fi-ncercat să fac
Granit din cărămidă
Şi bronz din băligar,
Colan de pietre scumpe din sâmburi de dovleac
Şi-un Pegas cu-aripi duble din clasicul măgar…

Şi iartă-mă că-n viaţă n-am fost decât aşa
Cum te-am văzut pe tine –
C-aşa credeam că-i bine!…
Dar azi, când văd că-i altfel de cum am vrut să fie,
Stropeşte-mi ochii, Doamne, cu stropi de apă vie,
Retează-mi mâna dreaptă
Şi pune-mi strajă gurii,
Alungă-mi nebunia din scoarţele Scripturii
Şi-apoi desprinde-mi chipul de pe icoana Ta
Şi fă să uit c-odată am fost şi eu ca Tine!…

poezie clasică de Ion Minulescu din Universul literar, nr. 27 (24 aprilie 1927)