Cele trei solutii din Jurnalul fericirii, al lui Steinhardt


Soluţia întîi: a lui Soljeniţîn
în Primul cerc, Alexandru Isaievici o menţionează pe scurt, revenind
asupră-i în volumul I al Arhipelagului Gulag.
Ea constă, pentru oricine păşeşte peste pragul Securităţii sau altui organ
analog de anchetă, în a-şi spune cu hotărîre: în clipa aceasta chiar mor. îi este
permis a-şi vorbi consolîndu-se: păcat de tinereţele ori vai de bătrîneţele mele, de
nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea,
de iubita mea, de vinurile pe care n-am să le mai beau, de cărţile pe care n-am să
le mai citesc, de plimbările pe care n-am să le mai fac, de muzica pe care n-am să
o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur şi ireparabil: de-acum încolo sunt un
om mort.
Dacă aşa gîndeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic.
Nu mai are cu ce fi ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce se
consideră mort nimic nu-1 mai sperie, îmbrobodi, atrage, atîţa. Nu mai poate fi
amorsat. Nu mai are – fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieşit din lume – după ce
jindui, ce păstra sau redobîndi, pe ce îşi vinde sufletul, liniştea, onoarea. Nu mai
există moneta în care să-i poată fi achitat preţul trădării.
Se cere însă, fireşte, ca hotărîreă să fie fermă, definitivă. Te declari decedat,
primeşti a te învoi morţii, desfiinţezi orice speranţă. Te poţi regreta, ca doamna
d’Houdetot, poţi regreta, însă această sinucidere morală şi prin anticipaţie nu dă
greş. Riscul unei cedări, al consimţirii la denunţ, al unei recunoaşteri fanteziste a
pierit cu desăvirşire.
Soluţia a doua: a lui Alexandru Zinoviev
Este cea găsită de unul din personajele cărţii Înălţimile găunoase.
Personajul e un om tînăr, prezentat sub porecla alegorică Zurbagiul. Soluţia stă
în totala neadaplare în sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are acte în
regulă, nu e în cîmpul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale şi o
haimana. Trăieşte de azi pe mîine, din ce i se dă, din ce pică, din te miri ce. E
îmbrăcat în zdrenţe. Munceşte pe apucate, uneori, cînd şi dacă i se iveşte prilejul.
îşi petrece mai toată vremea în puşcării ori lagăre de muncă, doarme pe unde
apucă. Hoinăreşte. Pentru nimic în lume nu intră în sistem, nici măcar în cea mai
neînsemnată, mai păcătoasă, mai neangajantă slujbă. Nici măcar păzitor la porci
nu se bagă, neurmînd pilda eroului unei nuvele a lui Arthur Schnitzler: acela,
obsedat de frica de răspundere, sfîrşeşte porcar. NU, Zurbagiul s-a proiectat (în
stil existenţialist) odată pentru totdeauna dine de pripas, capră rîioasă, călugăr
budist cerşetor, smintit, nebun pentru (întru) libertate.
Un asemenea om, aflat în marginea societăţii, e şi el imun: nici asupra lui
nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. îl pot oricînd
închide, hărţui, dispreţui, batjocori: dar le scapă. Odată pentru totdeauna a
consimţit a-şi trăi viaţa conform exemplului şi modelului unui perpetuu azil de
noapte. Din sărăcie, neîncredere, neseriozitate şi-a tăcut un crez; se aseamănă
unui animal sălbatec, unei fiare jigărite, unui tîlhar la drumul mare. E Ferrante
Palia al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu. E un iurodivîi
laic, un drumeţ neplictisit (iar Wotan coborînd pe-acest pămînt ce nume poată?
Der Wanderer), un jidov rătăcitor.
Şi-i slobod la gură, vorbeşte de istov, dă glas celor mai primejdioase
anecdote, nu ştie ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte,
rosteşte adevăruri pe care ceilalţi nu-şi pot îngădui să le şoptească. E copilul din
povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabula –
şi ea îndrăzneaţă a lui La Fontaine: habar nu are de zgardă.
E liber, liber, liber.
Soluţia a treia: a lui Winston Churchill şi Vladirair Bukovski
Ea se rezumă: în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor,
urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoţi
din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta.
în martie 1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: „Va fi război. Praf şi
pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pîndeşte pe toţi. Iar eu simt
că întineresc cu douăzeci de ani”.
Cu cît îţi merge mai rău, cu cît sunt greutăţile mai imense, cu cît eşti mai
lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cît nu mai întrevezi vreo
nădejde probabilistică şi raţională, cu cît cenuşiul, întunerecul şi vîscosul se
intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai inextricabil, cu cît pericolul te
sfruntează mai direct, cu atît eşti mai dornic de iuptă şi cunoşti un simţămînt
(crescînd) de inexplicabilă şi covîrşitoare euforie.
Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale: lupţi. Te
înfrîng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. (Aşa vorbea Churchill în 1940). Rîzi, îţi
ascuţi dinţii şi cuţitul, întinereşti. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi şi
tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nu deznădăjduieşti, că nu te declari
învins şi răpus, dar şi guşti din plin bucuria rezistenţei, a împotrivirii şi încerci o
senzaţie de năvalnică, dementă voioşie.
Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepţională, o
concepţie militară a vieţii, o formidabilă îndîrjire morală a trupului, o voinţă de
oţel înnobilat şi o sănătate spirituală adamantină. E probabil că presupune şi un
duh sportiv: să-ţi placă bătălia în sine – încăierarea – mai mult decît succesul.
E şi ea salutară şi absolută, deoarece e bazată pe un paradox: pe măsură ce ei
te lovesc şi-ţi fac mai mult rău şi-ţi impun suferinţe din ce în ce mai nedrepte şi te
încolţesc în locuri mai fără de ieşire, tu te veseleşti mai tare. tu te întăreşti, tu
întinereşti!
Cu soluţia Churchill se identifică şi soluţia Vladimir Bukovski. Bukovski
povesteşte că atunci cînd a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut
închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spune cititorul cărţii sale de
amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranţa, frica, emoţia. Dar Bukovski
urmează: n-am mai putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se facă ziuă, să
fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred eu despre ei şi să intru în ei ca un tanc.
Fericire mai mare nu-mi puteam închipui.
Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci de
nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra in ei ca un tanc!
Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunţat ori scris vreodată în
lume. Şi mă întreb – nu pretind că e aşa cum spun eu, nu, cîtuşi de puţin, mă
întreb doar, nu pot să nu mă întreb – dacă nu cumva universul acesta, cu toate
roiurile lui de galaxii cuprinzînd fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu
miliarde de sori şi cel puţin cîteva miliarde de planete în jurul acestor sori, dacă
nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acestea măsurate în ani-lumină,
parseci şi catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aştri,
comete, sateliţi,
pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai ştiu eu ce, toate
erele, toţi eonii, toate timpurile şi toate continuumurile spaţio-temporale şi toate
astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinţă şi există numai pentru ca să fi
putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s