Monthly Archives: August 2007

omisiune


omisiunea:

Anunțuri

ce s a intamplat … a treia vizita


cu Vali si Cosmin, Mihaela si Nicu in masina din spate.

este si el aici, in casa asta. in aceeasi atitudine pe care a avut o si Nelu, si bunica … si nu vreau sa fiu aici.

este intins pe catafalc. un cosciug frumos, cu cearceaf alb, cu cruci taiate in matase … o panza rara, ca o perdea, il acopera …

tot asa de frumos, dar mai trist. ultima lui dorinta – privirea intoarsa spre usa salonului sa vada, poate vine cineva drag pe care l asteapta de multa vreme – nu s a indeplinit. nu fii trist. acolo unde ai plecat nu va mai fi nici bucurie si nici tristete …

barba a inceput sa creasca … fata este curata. pare ca doarme. nu mi e teama. mi a fost doar in noaptea din urma, cand am stat treaza, eu singura, gandindu ma la tine. ai fost singur si tot la fel de trist, in spital, o noapte rece si pustie … ai intrat singur in noaptea cea mai lunga si tot singur ti ai petrecut o pe prima … mama a plecat atunci sa aduca fire groase, ca sa reziste operatia asta din urma … apoi nimeni nu ar fi avut voie sa te vegheze in spital … asa s regulile.

acum suntem toti pe langa tine – uite, il vad pana si pe Vali plangand … nu l am mai vazut niciodata asa. are 35 de ani. este un barbat de 1,87, dar nu se poate abtine. a mai venit si un prieten. spune ca nu i vine sa creada. dar tu esti aici, sa poata oricine sa te vada, sa te atinga si sa stie ca nu te mai doare nici capul, si nici nu ti mai este foame si sete, cum ti a fost in vremea din urma.

***

tarziu, in jur de ora 23.00, plecam noi patru frati si Cosmin. pe pragul casei ne cautam fiecare cate un loc si stam la un alt priveghi … bem un paharel de tuica, asa cum nici tu nu refuzai … si vorbim indelung.

l am iubit. baietii l au iubit. asa, aproape ca pe un tata. priceput in tot ce facea, generos si vesel. asa te stim toti. si viata ta – un lung sir de controverse.

n au venit oameni multi sa te conduca pe ultimul drum pentru ca a plecat de la 14 ani de acasa …

viata in Bucuresti, intre etapele marcante ale vietii in singuratate … prieteniile cu oameni de la care a deprins anumite apucaturi si imprumutat trasaturi ale caracterului sau … pe astea le cunoaste Leo …

Vali nu stie mai multe, dar isi aminteste cu drag de 200 mii pe care i-ai lasat baietilor mici sa si ia un Remy … nu si au luat niciodata Remy si nici nu ti au intors gestul …

Ionut stie ce ai marturisit in ultima perioada, in momentele in care simteai nevoia sa ti spovedesti viata chinuita.

eu nu stiu mare lucru. eu imi amintesc doar cum te am vazut prima oara si am simtit ca omul din fotografii a descins la noi in poarta. cu hainutele murdare, la vreo 4-5 ani, am ridicat ochii si am privit doar o data strainul care intrase si intreba: unde e mamica. acasa, am spus, si am adaugat catre colega de joaca, in timp ce strainul tanar, cu par mare si cret, cu mustata si sprancene stufoase se indrepta spre capatul gradinii: a venit unchiul Floricel, de la Galati.

ce s a intamplat … a doua vizita


am revenit. tot cu mama de brat.

la usa am intrebat o infirmiera: am venit in vizita la Dumitrescu Paraschiv, ne puteti spune daca putem intra? …

este la sala, a venit raspunsul. … la sala, la sala, au zburat gandurile cu teama imprejur, scotocind coridoarele, salile de operatie, medicii, cercetandu le fetele. la sala? am intrebat cu teama … l au dat la salon, asadar …

nu, doamna, la sala … la sala de operatie … a fost dus acum doua ore …

am cazut. ne am prabusit. mai intai in sine si apoi impreuna pe cate un scaun. scaune din cele albastre sau rosii, cum gasesti in garile noastre, pe peroane, in locurile in care astepti ceva. si noi asteptam ceva. dar aici ce poti astepta? vesti. ce vesti? … ochii cerceteaza iarasi nauc. langa noi, in stanga, o familie de tigani – doua femei, un barbat corpolent, care dupa primele 2 minute doarme vartos … si o copila de vreo 4-5 ani … si noi stam si asteptarea ne apasa. ne facem planuri: daca a intrat acum doua ore nu mai poate dura mult. stam aici. trebuie sa iasa din operatie. dar ce se va fi intamplat? Doamne, de ce am venit asa de tarziu … doua zile … stiu, asteptam sa fie transferat la salon. stam, si starea asta ne apasa pe umeri.

mama incearca sa se adune. acum ce va fi va fi. trebuie sa mai intrebam ceva, trebuie sa stim. nu putem sta aici, la infinit, pe coridorul asta care nici macar nu miroase a spital, a clor, a dezinfectant, ci a bucatarie.

in sfarsit o asistenta si porneste intrebarea. dumitrescu paraschiv? …

***

l am gasit. este la etajul I, in ultimul salon de pe partea dreapta a coridorului. nu mai avem rabdare. trebuie sa l vedem. dar nu putem intra. o femeie de serviciu a sters linoleumul vernil de pe coridor cu un mop si acum apa luceste pana in capatul unde trebuie sa ajungem.

asteptam.
asteptam.

cu sfiala inaintam, pe marginea stanga a coridorului, acolo unde pare ca linoleumul s a uscat putin. femeia ne priveste dezaprobator. ne plecam capetele si inaintam asa, ca si cand am avea pe umeri inca o povara.

am ajuns. l am vazut imediat. chiar din usa.

***

mirosul asta pestilential m a luat de nas. aici sunt mai multi. doi sunt aceiasi barbati pe care i vazusem si la reanimare. parca si pozitia si au pastrat o – unul in stanga lui si unul in dreapta.

in timp ce discutam, la patul din dreapta, la omul cu ghipsul, care acum este complet dezbracat de la brau in jos si asezat pe o parte, au venit vreo 4-5 tineri. este si o femeie care rade in hohote. par ca se joaca cu piciorul omului, care are un ghips mare, pana la genunchi. i spun ceva, dar totul este invalmasit. probabil niste incurajari. vorbesc mult, unul peste altul, iar omul se vaita. femeia rade si i tot spune cate ceva: ca mai este putin, ca aici este la spital, nu in alta parte, ce ar vrea, sa fie totul usor sau sa nu doara?
smucesc intr o parte si in alta, trag, imping, se lupta in continuare cu piciorul.

are un borcan de supa pe noptiera. i-este foame si nu are voie sa manance mai mult de 300 g/ml pe zi. deja a mancat borcanul de supa. vrea si iaurt. vrea carne, vrea ou fiert.

fiinta aceasta n a mai mancat de mai bine de 10 zile. tot ce a intrat in organismul lui a fost glucoza … glucoza si intaritoare. medicamente, vitamine, cine stie ce i a fost pus in perfuzii.

momentul de panica a trecut. ma bucur si mi vine din nou sa zambesc – daca este aici, daca este in salon inseamna ca sansele cresc cu fiecare zi, poate chiar va fi bine, poate chiar mama il va lua acasa, poate chiar se va mai bucura de o iarna si de inca o primavara si de inca o vara … daca vrea Dumnezeu … sa fim optimisti, de ce sa nu fim? doar sunt cazuri si cazuri. si el este puternic. …

(am luat borcanul mare, care a fost plin cu supa si merg sa l spal la chiuveta. gasesc doua chiuvete vizavi, pe partea stanga a coridorului. nici nu a fost greu – este suficient sa ma ghidez dupa miros si as gasi ���toaleta��� din prima incercare. o chiuveta este normala, din portelan, alba si mai curata, dar nu functioneaza. in stanga ei este o alta, o vechitura de tabla, cu un singur robinet pentru apa rece, dar din fericire functioneaza. spal cum pot borcanul cu urme de ulei. nu se spala bine, dar asta este. el m a rugat si trebuie sa l spal, macar atat cat se poate.

la al doilea drum merg sa arunc un rest dintr o sticla de plastic de doi litri taiata pe jumatate. trebuie sa le arunc in ���toaleta���. ma apropii cu bagare de seama. miroase puternic aici. deschid usa, in timp ce citesc pe ea: ���WC septic barbati���. mi arunc privirea si pe cealalta. ���WC septic femei���. ironia mi se pare muscatoare.
desi este clar ca este un WC comun, cu bude turcesti, impregnate cu miros de urina intr-atat incat numai o inlocuire a lor ar mai putea schimba ceva in peisajul olfactiv din zona asta a spitalului, totusi cineva s a gandit sa puna aceste doua etichete curate pe fiecare usa, pentru o diferentiere care nu si are rostul, dupa ce le-a tiparit la imprimanta unui calculator si le a introdus in folie protectoare …

mai am de spalat o cescuta si gata … contactul meu cu acest spatiu a luat sfarsit. dar ei? cei din salon? si el? si toti acesti bolnavi? … ma intreb cat costa aici o zi de spitalizare … si sunt convinsa ca suficient de mult.

am mai observat ceva: ca sunt doua feluri de saloane – sunt unele cu cearceafuri galbene si mai curate, care sunt in capatul celalalt al coridorului si sunt saloanele dinspre WC, cu cearceafuri la mana a treia … ma intreb care sunt criteriile dupa care se face diferentierea … )

vrea iaurt, vrea papuci sa poata cobori din pat …

nu mai are perfuzia, doar drena si locul unde i se va atasa mai tarziu perfuzia, la ora 18.00, cand vor veni surorile cu tratamentul …

este 15.00 … mergem, sa mergem, sa i facem o supa, sa aiba pentru maine, sa mergem sa i luam gentamicina … a aparut o infectie, sa mergem sa cumparam metronidazol perfuzabil … sa mergem, sa mergem, sa cumparam un tricou, un prospop, un sapun, sa cumparam orice, sa facem orice, sa manance, sa fie salvat, sa fie bine, sa nu i mai fie foame … ne este mila. este atat de slab …

***

vrea si tigari. ni se pune un nod in gat. tigari? de ce tigari? doar nu are voie! stie ca i fac rau! nici macar acum nu se poate fara … of, urate mi sunt mie tigarile … poate pentru ca nu fumez … dar vom lua, nu avem incotro.

cobor eu, iau un pachet intreg, dar nu i duc decat atat cat a cerut … nu vreau sa incurajez sa fumeze mult, mai ales acum cand are atata nevoie de toate resursele ca sa se refaca …

mama asteapta jos. pare mai calma, mai linistita. luam un taxi – nu mai vreau sa se solicite atat.

***

tarziu, inspre ora 20 – 21, suntem acasa. cineva a avut grija sa ajungem cu bine. de la Bragadiru un fost elev al mamei cu masina a avut atata suflet sa ne duca pana acasa. si pentru ca aveam si mult bagaj ne a dus pana in fata casei. ne am inghesuit in masina micuta, dar nu a contat. nu i a pasat nici de politie. ce sa ne mai faca? si daca ne ar fi oprit sa ne dea amenda? plateam. banii sunt asa de lipsiti de putere. acum nimic nu mai conteaza pentru noi doua. doar el.

ce s a intamplat …


cu mama de brat. nu stiam ce ma astepta.

***

matza cea mica si negruta statea in fundul santului. era atat de inspaimantata de oameni. am cules o, am spalat o pe făţucă, pe urechiuse si pe blanita. era mult mai bine acum. acum sa mancam putin covrig, i am spus. si a mancat. dar covrigul era tare, si dintii mici, de lapte, nu reuseau sa manance cum trebuie hrana aceea. covrigul sfaramat cadea printre coltisorii mici, singurele arme cu care micul ghem de blana se putea ajuta pentru a mai ramane in viata.

ne am asezat pe banca verde. un stol de 5-6 copii se atineau in spate, undeva, in statia de autobuz. radeau pe infundate, vorbeau cu mata mica, faceau glume pe seama ciudateniei pasagerei oprite atat de neobisnuit, pentru cateva ore, in comuna din zona Deliormanului.

***

ma rugam ca mata mica si cuminte, care statuse pe umarul si pe rucsacul meu tot drumul, sa stea si acum cuminte. urma sa intram impreuna la reanimare, iar ea nu avea ce sa caute acolo. daca ar fi fost descoperita, cu siguranta ca as fi fost si eu data afara …

in fundul salonului, in patul din mijloc, intre un barbat corpolent in dreapta, cu pampersi de adult si cu piciorul in ghips, ridicat pe un suport special, si un barbat neras si in varsta in stanga, care intreba: „ea de ce n a venit? dar sotia?” … l am gasit pe el. era asa cum il stiam. doar ochii infundati in fundul capului, pielea galbena, ca la hepatici, firele atarnand din bratul stang si din nas … o drena care mergea pana in stomac imi spuneau ca este asa cum ma temeam ca l voi gasi – foarte bolnav si slabit.

am zambit. isi facuse tot timpul probleme ca vin asa de departe, ca fac un drum pentru el … daca ar fi stiut ca simtisem ca va fi ultimul drum pentru a l vedea pe el, ar fi inteles si m ar fi lasat in pace.

am zambit si nu stiam de ce. am zambit pentru ca stiam ca trecuse de operatia grea, de trei ore … nici eu nu stiam … zambeam pentru ca ma gandeam ca in felul acesta am sa l fac sa se simta mai bine, poate am sa i insuflu acel optimism pe care si eu il mimam doar.

infirmiera a luat bicurile, pamatuful si crema de ras pe care le adusesem si i a curatit fata frumoasa. a bagat in buzunar si cei 30 mii vechi pe care i am oferit pentru serviciu, si bicul ramas, si crema de ras abia inceputa.

frumosul nostru Elvis, cu perciunii lui lungi si creti, cu sprancenele dese si lungi, zacea acum acolo. si nu stiam pentru cat timp si cate sanse de a invinge boala mai avea … unde erau pantalonii evazati, pe care i placea atat de mult sa i poarte candva? doar o camasa alba, dintr un material ce semana asa de bine cu un tifon, cu un giulgi, i mai acoperea parti din piept …

o tigara era langa mana dreapta.

era sedat. ochii intredeschisi, vocea stinsa, cu greu mai putea vorbi … mi se parea ca nici nu ne urmareste … dar nu, era acolo, ne auzea si mai avea si putere sa se opuna la diverse gesturi pe care noi le faceam …

pisica mica a ramas cuminte, cuminte pana cand am iesit.
am dat o unei femei bune (asa sper eu acum, ca era o femeie buna) in piata. pisica mea cuminte. as fi vrut tare mult sa o pastrez.

concediu


in asteptarea adevaratului timp pentru relaxare si bucurie …

bocet


parul
din causul palmelor
l-am imprastiat in cele patru zari

zbori
iti spuneam
si du cu tine tot raul,
tot gandul
ca vantul,
cuvantul
si cantul …
de jale.

si de bocitoare.

si te am aruncat
in cele trei zari pana
cand am invatat
sa ma ridic,
mai intai pe vine,
apoi sprijinit in pumni si
apoi chinuit
spre vertical
spre starea de normal.

anormal

22 august 2007

Entry for August 21, 2007


m am intors in sibiu de ieri … dar acum nu mai este …