Micul Print

Capitolul X

El se găsea în regiunea asteroizilor 325, 326, 327, 328, 329 şi 330. Îi vizita atît pentru a avea o ocupaţie, cît şi pentru a se instrui.
Primul era locuit de un rege. Regele şedea, îmbrăcat în purpură şi hermină, pe un tron foarte simplu, dar maiestuos totodată.

– Ah, iată un supus, strigă regele cînd îl zări pe micul prinţ.
Şi micul prinţ se întrebă:
– Cum m-o fi cunoscînd dacă nu m-a văzut niciodată?
El nu ştia că, pentru regi, lumea e foarte simplificată. Toţi oamenii sunt supuşi. – Apropie-te să te văd mai bine, îi spuse regele, care era foarte mîndru că este rege pentru cineva.
Micul prinţ căută din ochi un loc unde să se aşeze, dar planeta era toată acoperită de magnifica mantie de hermină. Rămase deci în picioare şi, pentru că era obosit, căscă.
– Este contrar protocolului să caşti în prezenţa unui rege, îi zise monarhul. Îţi interzic.
– Nu pot să mă împiedic, răspunse micul prinţ, cam zăpăcit. Am făcut o călătorie lungă şi nu am dormit…
– Atunci, îi spuse regele, îţi ordon să caşti. Nu am văzut pe nimeni căscînd de ani de zile. A căsca e pentru mine o curiozitate. Haide! Mai cască! Este un ordin.
– Mă intimidez… nu mai pot… zise micul prinţ roşind tot.
– Hmm! Hmm! răspunse regele. Atunci… îţi ordon atît să caşti cît şi să…
Mai bălmăji un pic ceva şi păru lovit în orgoliul său.
Căci regele ţinea în mod special ca autoritatea lui să fie respectată. Nu tolera neascultarea. Era un monarh absolut. Dar, fiindcă era bun, dădea ordine rezonabile.
“Dacă aş ordona unui general să se schimbe într-o pasăre de mare, spunea el adesea, şi generalul nu m-ar asculta, nu ar fi vina generalului. Ar fi vina mea”.
– Pot să mă aşez? se interesă cu timiditate micul prinţ.
– Îţi ordon să te aşezi, îi răspunse regele, care strînse maiestuos ceva din mantia sa de hermină.
Dar micul prinţ era cu totul uimit. Planeta era minusculă. Peste ce putea regele să domnească?
– Sire, îi spuse… mă scuzaţi că vă întreb…
– Îţi ordon să mă întrebi, se grăbi regele să spună.
– Sire…peste ce domniţi dumneavoastră?
– Peste tot, răspunse regele, cu o mare simplitate.
– Peste tot?
Cu un gest discret, regele arătă planeta sa, celelalte planete şi stelele.
– Chiar aşa, peste tot? făcu micul prinţ.
– Chiar aşa…răspunse regele.
Căci nu numai că era un monarh absolut, dar era şi un monarh universal.
– Şi stelele vă ascultă?
– Bineînţeles, îi spuse regele. Ele mă ascultă. Nu tolerez indisciplina.
O asemenea putere atrase entuziasmul micului prinţ. Dacă ar fi avut-o el, ar fi putut asista nu la patruzeci şi patru, ci la şaizeci şi două sau chiar o sută sau chiar două sute de apusuri de soare în aceeaşi zi, fără să îşi tragă scaunul! Şi cum se simţea un pic trist amintindu-şi de planeta sa abandonată, îşi permise să solicite un favor regelui:
– Aş vrea să văd un apus de soare… Faceţi-mi plăcerea… Ordonaţi soarelui să apună…
– Dacă aş ordona unui general să zboare din floare în floare precum un fluture sau să scrie o tragedie sau să se schimbe în pasăre marină şi generalul nu ar executa ordinul primit, cine, dintre noi doi, ar fi de vină?
– Dumneavoastră aţi fi, zise micul prinţ hotărît.
– Exact. Trebuie să ceri de la fiecare ceea ce poate da, reluă regele. Autoritatea se bazează în primul rînd pe raţiune. Dacă ordoni poporului tău să meargă să se arunce în mare, va face revoluţie. Eu am dreptul să cer ascultare pentru că ordinele mele sunt rezonabile.
– Cum rămîne cu apusul meu de soare? întrebă micul prinţ care nu uita niciodată o întrebare, o dată ce o pusese.
– Vei avea apusul tău de soare. Îl voi cere. Dar aş aştepta, bazîndu-mă pe experienţa mea de guvernare, condiţiile favorabile.
– Cînd va fi asta? se informă micul prinţ.
– Hmm! Hmm! îi răspunse regele, care consultă mai întîi un calendar gros, hmm! hmm! asta va fi … va fi …către ora şapte şi un sfert! Şi vei vedea cît de bine sunt ascultat.
Micul prinţ căscă. El regreta apusul său de soare ratat. Şi apoi se plictisea deja puţin.
– Nu mai am nimic de făcut aici, îi spuse el regelui. Voi pleca!
– Nu pleca, răspunse regele care era atît de mîndru să aibă un supus. Nu pleca, te fac ministru!
– Ministru al cui?
– Al… al justiţiei!
– Dar nu e nimeni de judecat!
– N-aş spune, îi zise regele. Nu am făcut încă turul regatului meu. Sunt foarte bătrîn, nu am loc pentru limuzină şi mă oboseşte să merg.
– Oh! Dar eu am văzut deja, spuse micul prinţ, care se aplecă să arunce o privire şi pe partea cealaltă a planetei. Nici acolo nu e nimeni…
– Atunci te vei judeca pe tine însuţi, îi răspunse regele. Asta e cel mai dificil. Este mult mai dificil să te judeci pe tine însuţi decît să judeci pe altul. Dacă reuşeşti să te judeci bine, înseamnă că eşti cu adevărat înţelept.
– Eu, spuse micul prinţ, pot să mă judec pe mine însumi oriunde. Nu am nevoie să locuiesc aici.
– Hmm! Hmm! zise regele, cred că pe planeta mea e pe undeva un bătrîn şobolan. Îl aud noaptea. Vei putea să judeci acest bătrîn şobolan. Îl vei condamna la moarte din timp în timp. Astfel, viaţa lui va depinde de justiţia ta. Dar tu îl vei graţia de fiecare dată pentru a-l păstra. Nu e decît unul.
– Mie, răspunse micul prinţ, nu îmi place să condamn la moarte şi cred că o să plec.
– Nu, zise regele.
Dar micul prinţ, terminîndu-şi pregătirile, nu vru să îl intristeze pe bătrînul monarh:
– Dacă maiestatea dumneavoastră ar dori să fie foarte bine ascultată, ar putea să îmi dea un ordin rezonabil. Ar putea să îmi ordone, spre exemplu, să plec într-un minut. Mi se pare că sunt favorabile condiţiile…
Regele nerăspunzînd nimic, micul prinţ ezită mai întîi, apoi, cu un suspin, plecă.
– Te fac ambasadorul meu, se grăbi să strige regele.
Avea un aer foarte autoritar.
Oamenii mari sunt foarte ciudaţi, îşi zise micul prinţ în sine, pe timpul călătoriei sale.

Capitolul XI

A doua planetă era locuită de un vanitos.

– Ah! Ah! Iată vizita unui admirator! strigă de departe vanitosul imediat ce îl zări pe micul prinţ.
Căci, pentru vanitoşi, ceilalţi oameni sunt admiratori.
– Bună ziua, spuse micul prinţ. Aveţi o pălărie caraghioasă.
– E pentru salutat, îi răspunse vanitosul. Pentru salutat cînd sunt aclamat. Din nefericire nu trece nimeni niciodată pe aici.
– Da? zise micul prinţ care nu înţelesese.
– Loveşte-ţi mîinile una de alta, îl sfătui atunci vanitosul.
Micul prinţ îşi lovi mîinile una de alta. Vanitosul salută modest ridicîndu-şi pălăria.
– Asta e mai amuzant decît vizita regelui, îşi spuse în sine micul prinţ. Şi reîncepu să îşi lovească mîinile una de alta. Vanitosul reîncepu să salute ridicîndu-şi pălăria.
După cinci minute de repetat, monotonia jocului îl plictisi pe micul prinţ:
– Şi pentru ca pălăria să cadă, întrebă el, ce trebuie făcut?
Dar vanitosul nu îl auzi. Vanitoşii nu aud niciodată decît laudele.
– Mă admiri într-adevăr mult? îl întrebă el pe micul prinţ.
– Ce înseamnă a admira?
– A admira înseamnă a recunoaşte că eu sunt omul cel mai frumos, cel mai bine îmbrăcat, cel mai bogat şi cel mai inteligent de pe planetă.
– Dar tu eşti singur pe planeta ta!
– Fă-mi această plăcere. Admiră-mă oricum!
– Te admir, spuse micul prinţ, ridicînd un pic din umeri, dar de ce te-ar putea interesa asta?
Şi micul prinţ plecă.
Oamenii mari sunt cu siguranţă foarte ciudaţi, îşi zise în sinea lui micul prinţ, în timpul călătoriei.

Capitolul XII

Planeta următoare era locuită de un beţiv. Această vizită fu foarte scurtă, dar ea îl cufundă pe micul prinţ într-o melancolie profundă:

– Ce faci tu aici? îi spuse beţivului, pe care îl găsi aşezat în linişte în faţa unei grămezi de sticle goale şi a uneia de sticle pline.
– Beau, răspunse beţivul, cu un aer lugubru.
– De ce bei tu? îl întrebă micul prinţ.
– Ca să uit, răspunse beţivul.
– Ca să uiţi ce? se interesă micul prinţ care deja îl compătimea.
– Ca să uit că mi-e ruşine, mărturisi beţivul plecînd capul.
– Ruşine de ce? întrebă micul prinţ care dorea să îl ajute.
– Ruşine că beau! termină beţivul care se închise definitiv în tăcere.
Şi micul prinţ plecă, perplex.

Micul Print

Capitolul VII

În a cincea zi, tot datorită oii, am aflat încă un secret din viaţa micului prinţ. El mă întrebă brusc, fără nici un preambul, ca şi cum se gîndise îndelung la asta:
– O oaie, dacă mănîncă arbuştii, mănîncă şi florile?
– O oaie mănîncă tot ce întîlneşte în cale.
– Chiar şi florile care au spini?
– Da. Chiar şi florile care au spini.
– Atunci la ce servesc spinii?
Nu ştiam. Eram atunci foarte ocupat încercînd să deşurubez un şurub strîns prea tare din motorul meu. Eram foarte îngrijorat, căci pana mea începuse să mi se pară foarte gravă iar apa de băut care se epuiza mă făcea să mă tem de ce era mai rău.
– La ce folosesc spinii?
Micul prinţ nu renunţa niciodată la o întrebare, odată ce o pusese. Eu eram nervos din cauza şurubului meu şi am răspuns la întîmplare:
– Spinii nu servesc la nimic, sunt pur şi simplu răutate din partea florilor!
– Oh!
Dar după un moment de linişte el îmi spuse, cu un soi de răutate în voce:
– Nu te cred! Florile sunt slabe. Ele sunt naive. Ele se apără cum pot. Ele se cred teribile cu spinii lor…
N-am răspuns nimic. În momentul acela îmi ziceam: „Dacă şurubul ăsta mai rezistă mult, o să îl fac să sară dintr-o lovitură de ciocan”. Micul prinţ îmi deranjă din nou gîndurile:
– Deci tu crezi că florile…
– Nu! Nu! Eu nu cred nimic! am răspuns la întîmplare. Eu mă ocup cu lucruri serioase aici! El mă privi stupefiat:
– Lucruri serioase!
El mă vedea cu ciocanul în mînă şi cu degetele negre de ulei de motor, aplecat asupra unui obiect care lui îi părea foarte urît.
– Tu vorbeşti ca oamenii mari!
Asta mă făcu să mă simt un pic ruşinat. Iar el, nemilos, adăugă:
– Tu confunzi totul… tu amesteci totul!
Era foarte iritat. Scutură în vînt pletele sale blonde:
– Cunosc o planetă unde este un domn roşu la faţă. El nu a mirosit niciodată o floare. El nu a privit niciodată o stea. Nu a iubit niciodată pe nimeni. Nu a făcut nimic altceva decît adunări. Şi toată ziua repetă ca tine: „Sunt un om serios! Sunt un om serios!” şi asta îl face să pleznească de mîndrie. Dar asta nu e un om, asta e o ciupercă!
– O ce?
– O ciupercă!
Micul prinţ era de acum palid de mînie.
– De milioane de ani florile îşi cresc spinii lor. De milioane de ani oile mănîncă totuşi florile. Nu este atunci foarte serios să încerci să înţelegi de ce ele se străduiesc atît de tare să îşi crească spini care nu le folosesc la nimic? Nu este important războiul oilor cu florile? Nu este serios, mai important decît adunările domnului cel roşu? Şi dacă eu ştiu o floare unică în lume, ce nu există în altă parte, decît pe planeta mea, şi mai ştiu că o oiţă ar putea-o face să dispară dintr-o singură mişcare, aşa, pur si simplu, într-o dimineaţă, fără să îşi dea seama ce face, asta nu e important?

El roşi, apoi continuă:
– Dacă cineva iubeşte o floare care nu există decît într-un singur exemplar în milioane de stele, asta e de ajuns pentru ca el să fie fericit cînd le priveşte. El îşi spune: „Floarea mea este acolo undeva…” Dar dacă oaia mănîncă floarea, pentru el este ca şi cum, brusc, toate stelele s-ar stinge! Şi tu crezi că asta nu e important!
Nu mai putu zice nimic. Izbucni brusc în sughiţuri de plîns. Venise noaptea. Eu îmi abandonasem sculele. Nu îmi mai păsa nici de ciocanul meu, nici de şurubul meu, nici de sete, nici de moarte. Pe o planetă, a mea, pe pămînt, era un mic prinţ care trebuia consolat! L-am luat în braţe şi l-am legănat. I-am spus: „Floarea pe care o iubeşti tu nu e în pericol…. Îi voi desena o botniţă oii tale… Voi desena o armură pentru floarea ta… Voi…” Nu ştiam ce să mai zic. Mă simţeam foarte neîndemînatic. Nu ştiam cum să ajung la inima lui, cum să îl mîngîi… E atît de misterios tărîmul lacrimilor…

Capitolul VIII

Am aflat destul de repede o seamă de lucruri despre această floare. Pe planeta micului prinţ fuseseră întotdeauna flori foarte simple, împodobite cu un singur rînd de petale, aflate pretutindeni şi care nu deranjau pe nimeni. Ele apăreau într-o dimineaţa în iarbă şi seara dispăreau. Dar aceea germinase într-o bună zi dintr-un grăunte adus nu se ştie de unde, iar micul prinţ supraveghease cu foarte mare atenţie acea tulpiniţă care nu semăna cu celelalte. Putea să fie o nouă specie de baobab. Dar arbustul încetă curînd să crească şi începu să pregătească o floare. Micul prinţ văzu ceva ca un bumb mare şi simţi că ceva miraculos avea să îşi facă apariţia; floarea însă, la adăpostul bumbului verde, nu îşi mai termina pregătirile pentru a-şi etala frumuseţea. Ea îşi alegea cu grijă culorile. Se îmbrăca încet, îşi potrivea una cîte una petalele. Nu vroia să apară şifonată ca macul. Ea nu vroia să apară decît în deplinătatea şi sclipirea frumuseţii sale. Da! Era cochetă! Toaleta sa misterioasă dură multe zile. Dar într-o bună dimineaţă, exact odată cu răsăritul soarelui, se arătă.

Şi tocmai ea, care muncise cu atîta precizie, zise căscînd:
– Ah! De-abia mă scol… Pardon… Sunt încă răvăşită…
Atunci micul prinţ nu îşi putu stăpîni admiraţia:
– Ce frumoasă eşti!
– Nu-i aşa, răspunse cu delicateţe floarea… Şi sunt născută în acelaşi timp cu soarele…
Micul prinţ îşi dădu seama că nu era prea modestă, dar era atît de emoţionantă!
– Cred că este ora micului dejun, adăugă ea îndată, dacă aţi avea bunătatea să vă gîndiţi la mine…
Şi micul prinţ, luat un pic prin surprindere, găsi o stropitoare cu apă proaspătă şi o servi pe floare.

Astfel îl chinuia ea pe micul prinţ cu vanitatea sa un pic bolnăvicioasă. Într-o zi, bunăoară, vorbind de cei patru spini ai săi, îi spuse micului prinţ:
– Pot să vină chiar şi tigrii, cu ghearele lor!

– Nu sunt tigri pe planeta mea, obiectă micul prinţ, şi apoi tigrii nu mănîncă plante.
– Eu nu sunt o plantă, răspunse cu delicateţe floarea.
– Iartă-mă…
– Nu mă tem deloc de tigri, dar am oroare de curenţii de aer. Nu aveţi un paravan?

„Oroare de curenţi de aer… nu e chiar un noroc pentru planeta mea. Floarea asta e destul de complicată…”
– Seara mă veţi pune sub un glob de sticlă. E foarte frig aici. E prost aşezat. Acolo de unde vin eu…

Dar aici se intrerupse. Ea venise ca sămînţă. Nu putuse cunoaşte nimic din alte lumi. Umilită de a fi spus o minciună atît de naivă, tuşi de două-trei ori, sperînd să îl pună şi pe micul prinţ într-o situaţie penibilă:
– Cum e cu paravanul ăla?…
– Mergeam să îl caut, dar îmi vorbeai!
Atunci ea începu din nou să tuşească pentru a-i provoca totuşi remuşcări micului prinţ.
Astfel, micul prinţ, în ciuda dragostei sale pentru floare, se îndoi repede de ea. El luase în serios cuvinte fără importanţă şi devenise foarte nefericit.
„Ar fi trebuit să nu o ascult, îmi mărturisi el într-o zi, nu trebuie niciodată să asculţi florile. Trebuie să le priveşti şi să le miroşi. A mea parfuma planeta, dar eu nu ştiam să mă bucur de asta. Această istorie cu ghearele, care m-a deranjat atît, ar fi trebuit să mă emoţioneze…”
Îmi mai mărturisi:
„Nu am ştiut să înţeleg nimic atunci! Ar fi trebuit să o judec după fapte şi nu după cuvinte. Ea mă parfuma şi mă bucura. Nu ar fi trebuit deloc să plec! Ar fi trebuit să ghicesc afecţiunea ei de dincolo de vorbele ei mari, orgolioase. Florile sunt atît de contradictorii! Dar eram prea tînăr ca să ştiu să iubesc.”

Capitolul IX

Cred că a profitat pentru evadarea lui de o migraţie a păsărilor călătoare. În dimineaţa plecării aranjă totul pe planetă. Îşi curăţă cu grijă vulcanii în activitate. El avea doi vulcani în activitate. Erau foarte folositori dimineaţa pentru încălzitul micului dejun. Mai avea şi un vulcan stins. Dar, cum spunea el: „Nu se ştie niciodată!” Curăţă deci şi vulcanul stins. Dacă sunt bine curăţati, activitatea vulcanilor este moderată, fără erupţii. Erupţiile vulcanice sunt ca focurile de şemineu. Evident, pe pămîntul nostru suntem prea mici pentru a ne curăţa vulcanii. Din cauza asta ne fac atîtea probleme.
De asemenea, micul prinţ smulse, cu un pic de melancolie, ultimii lăstari de baobabi. Credea că nu va mai trebui să vină niciodată. Iar toate aceste munci obişnuite i-au părut, în dimineata aceea, extrem de plăcute. Şi cînd udă pentru ultima oară floarea şi se pregăti să o pună la adăpost sub globul ei, era cît pe-aci să plîngă.

– Adio, îi spuse el florii.
Dar ea nu îi răspunse.
– Adio, repetă el.
Floarea tuşi. Dar nu din cauza vreunei răceli.
– Am fost prostuţă, îi spuse în cele din urmă. Îţi cer iertare. Să fii fericit.
El se miră de absenţa reproşurilor. Stătea cu globul în mînă, surprins. Nu înţelegea acest calm al florii.
– Da, te iubesc, îi spuse floarea. Nu ai ştiut nimic despre asta, din vina mea. Asta nu mai are nici o importanţă. Tu ai fost la fel de prostuţ ca mine. Să fii fericit… Lasă globul ăla în pace. Nu îl mai vreau.
– Dar vîntul…
– Nu sunt chiar aşa răcită… Aerul proaspăt al nopţii îmi va face bine. Sunt o floare.
– Dar animalele…
– Trebuie să suport două sau trei omizi dacă vreau să cunosc şi fluturii. S-ar părea că e foarte frumos. Dacă nu, cine mă va vizita? Tu vei fi departe. Cît despre animalele mari, nu mi-e teamă de nimic. Am ghearele mele.
Şi îmi arătă plină de naivitate cei patru spini ai săi. Apoi adăugă:
– N-o mai amîna atîta, este agasant. Ai hotărît să pleci. Du-te!
Ea nu vroia să o vadă plîngînd. Era o floare atît de orgolioasă…

Micul Print

Capitolul IV

Aflasem astfel un al doilea lucru foarte important: că planeta sa era de-abia cu puţin mai mare decît o casă!
Asta nu mă putea uimi prea tare. Ştiam prea bine că în afară de marile planete ca Pamîntul, Jupiter, Marte, Venus, cărora li se dăduseră nume, există sute de alte planete care sunt uneori atît de mici că e o mare problemă să le vezi cu telescopul. Cînd un astronom descoperă o astfel de planetă, îi dă un nume care nu înseamnă prea mult. Îi spune bunăoară: “asteroidul 3251”.
Am motive serioase să cred că planeta de pe care venea micul prinţ este asteroidul B 612.

Acest asteroid nu a fost văzut decît in 1909, cu telescopul, de către un astronom turc.

El a făcut atunci o mare demonstraţie a descoperirii sale la un Congres Internaţional de Astronomie.
Dar nimeni nu l-a crezut din cauza costumului său. Aşa sunt oamenii mari.

Din fericire pentru reputaţia asteroidului B 612, un dictator turc impuse poporului său, sub ameninţarea pedepsei cu moartea, să se îmbrace în stilul european. Astronomul refăcu demonstraţia sa în 1920, îmbrăcat europeneşte, foarte elegant. Şi de data aceasta toată lumea fu de acord cu el.

Dacă v-am povestit aceste detalii despre asteroidul B 612 şi dacă v-am spus numărul lui, am făcut-o pentru oamenii mari. Oamenilor mari le plac numerele. Cînd le vorbiţi de un nou prieten, nu vă întreabă niciodată ceea ce este cu adevărat important. Nu vă întreabă niciodată: “Cum sună vocea lui? Ce jocuri îi plac? Colecţionează fluturi?” Ei vă întreabă: “Cîţi ani are? Cîţi fraţi are? Cît cîntăreşte? Cît cîştigă tatăl său?” Numai atunci ei vor crede că l-au cunoscut. Dacă le spuneţi oamenilor mari: “Am văzut o casă frumoasă din cărămidă roşie, cu muşcate la ferestre şi cu porumbei pe acoperiş…”, ei nu vor reuşi să îşi imagineze acea casă. Trebuie să le spui: “Am văzut o casă de o sută de mii de franci”. Atunci vor sări in sus: “Ce drăguţă!”
Tot aşa, dacă le veţi spune: “Dovada că micul prinţ a existat este că el era fermecător şi că el vroia o oaie. Cînd vrei o oaie, asta e o dovadă că exişti.”, vor ridica din umeri, luîndu-vă drept copii! Dar dacă le spuneţi: “Planeta de unde venea este asteroidul B 612”, atunci vor fi convinşi şi vă vor lăsa în pace cu întrebările lor. Aşa sunt ei. Nu trebuie să le-o luaţi în nume de rău. Copiii trebuie să fie totdeauna indulgenţi cu oamenii mari.
Dar, desigur, nouă, celor care înţelegem viaţa, puţin ne pasă de cifre! Mi-ar fi plăcut să încep povestirea asta ca într-un basm cu zîne. Mi-ar fi plăcut să o încep aşa:
“A fost odată un mic prinţ care locuia pe o planetă cu puţin mai mare decît el şi care avea nevoie de un prieten…” Pentru cei ce înţeleg viaţa, ar fi sunat mult mai firesc.
Căci vreau să se ştie că nu mi-ar plăcea să-mi fie citită cartea într-un mod uşuratic. Sufăr cînd povestesc amintirile acestea. Sunt deja şase ani de cînd micul prinţ a plecat cu oaia lui. Dacă îl descriu aici, este ca să nu îl uităm. E trist să uiţi un prieten. Nu toată lumea a avut un prieten. Aş putea deveni ca oamenii mari care nu se mai interesează decît de numere. Tocmai pentru a împiedica asta, am cumpărat culori şi creioane colorate. E greu să te apuci din nou de desen, la vîrsta mea, dupa ce nu ai desenat nimic altceva decît un şarpe boa închis şi unul deschis, la vîrsta de şase ani! Voi încerca, desigur, să fac portrete pe cît mai autentice. Dar nu reuşesc mereu. Un desen e bun, altul mai puţin. Mă mai înşel un pic asupra înălţimii. Aici micul prinţ e prea înalt. Dincolo e prea scund. Mai ezit şi cînd e vorba de culoarea hainelor sale. Mă străduiesc şi eu cum pot. Mă mai înşel şi asupra altor detalii, mai importante. Dar asta este, va trebui să mă iertaţi. Prietenul meu nu îmi dădea niciodată explicaţii. El mă credea probabil la fel ca el. Dar eu, din nefericire, nu ştiu să văd oile aflate în cuşcă. Poate sunt un pic precum oamenii mari. Cred că am îmbătrînit.

Capitolul V

În fiecare zi mai aflam cîte ceva despre planetă, despre plecare, despre călătorie. Totul venea încetul cu încetul, din vorbă în vorbă. În felul ăsta am aflat, în a treia zi, despre drama baobabilor.
Şi de data aceasta am aflat tot datorită oii, căci brusc, micul prinţ, cuprins de o serioasă îndoială, mă întrebă:
– E foarte adevărat, nu-i aşa, ca oile mănîncă arbuştii?
– Da. E adevărat.
– Ah! Sunt mulţumit.

Eu nu am înţeles de ce era aşa important ca oile sa mănînce arbuştii. Dar micul prinţ adăugă:
– Prin urmare ele mănîncă şi baobabii? I-am atras atenţia micului prinţ că baobabii nu sunt arbuşti, ci copaci mari cît o biserică şi chiar dacă ar fi adus cu sine o armată de elefanţi, tot nu reuşea să vină de hac nici măcar unui singur baobab.
Ideea armatei de elefanţi îl făcu pe micul prinţ să rîdă:
– Ar trebui puşi unii peste alţii…
Dar el remarcă isteţ:
– Baobabii, înainte de a creşte, încep prin a fi mici.
– Exact! Dar de ce vrei tu ca oile tale să mănînce arbuştii de baobab?
El îmi răspunse: „Ei, cum de ce ?” ca şi cum era vorba aici de un lucru evident. A trebuit ca inteligenţa mea să facă un mare efort pentru a înţelege singur despre ce era vorba.
De bună seamă, pe planeta micului prinţ, se aflau, ca pe toate planetele, plante folositoare şi plante dăunătoare. Prin urmare, seminţe bune, ale plantelor folositoare, şi seminţe rele, ale plantelor dăunătoare. Dar seminţele sunt invizibile. Ele dorm în tăcerea pămîntului, pînă ce acesta trezeşte prin magia sa pe una dintre ele. Atunci aceasta se întinde şi îşi împinge mai întîi timid către soare o tulpiniţă subţire şi plăpîndă; dacă este o ridiche ori un trandafir, poate fi lăsată să crească după cum doreşte. Dacă e vorba însă de o plantă dăunătoare, aceasta trebuie smulsă imediat ce a fost recunoscută. Ori erau seminţe teribile pe planeta micului prinţ…erau seminţele de baobab. Solul planetei era infestat cu ele. Iar un baobab care a fost lăsat să crească prea mult nu mai poate fi îndepărtat. El este o pacoste pentru toată planeta. O perforează cu rădăcinile sale. Iar dacă planeta este prea mică şi baobabii prea numeroşi, în cele din urmă planeta explodează.
„Este o chestiune de disciplină, îmi spunea mai tîrziu micul prinţ. Cînd îmi terminam toaleta de dimineaţă, trebuia sa fac cu foarte mare grijă toaleta planetei. Trebuia să îmi impun în mod regulat să smulg baobabii imediat ce se puteau deosebi de arbuştii de trandafir, cu care se aseamănă mult cînd sunt foarte mici. Este o muncă foarte plictisitoare dar foarte uşoară.”

Şi într-o zi mă sfătui să mă străduiesc să fac un desen frumos, să le intre bine în cap copiilor de pe pămînt. “Dacă ei călătoresc într-o zi, îmi spuse el, s-ar putea să le fie de folos. Uneori poţi lăsa ceva ce ai de făcut pe mai tîrziu fără să se întîmple nimic. Dar cînd este vorba de baobabi, asta e întotdeauna o catastrofă. Am cunoscut o planetă locuită de un leneş. Neglijase trei arbuşti…”
Şi, după indicaţiile micului prinţ, am desenat acea planetă. Nu îmi place deloc să iau tonul unui moralist. Dar pericolul baobabilor e atît de puţin cunoscut şi riscurile celui care s-ar rătăci pe un asteroid sunt atît de considerabile încît, pentru o singură dată, renunţ la rezervele mele şi atrag atenţia: „Copii! Aveţi grijă cu baobabii!”O fac pentru a-mi avertiza prietenii de pericolul de lîngă ei, dar de care nu ştiu, aşa cum nu am ştiut nici eu, cel care m-am străduit atît să fac desenul acesta. Dar efortul a meritat. Vă veţi intreba poate: de ce nu mai există în cartea aceasta şi alte desene la fel de impunătoare ca cel cu baobabii? Răspunsul este foarte simplu: am încercat, dar nu am mai reuşit. Cînd am desenat baobabii am fost animat de sentimentul urgenţei.

Capitolul VI

Ah, micule prinţ, am înţeles astfel puţin cîte puţin viaţa ta melancolică. Mult timp tu nu avuseseşi ca distracţie decît farmecul apusurilor de soare. Am aflat acest nou detaliu în a patra zi, dimineaţa, cînd tu mi-ai spus:
– Îmi plac mult apusurile de soare. Hai să vedem un apus de soare…
– Dar trebuie să aşteptăm…
– Ce să aşteptăm?
– Să aşteptăm ca soarele să apună.
Tu ai avut mai întîi o înfăţişare foarte surprinsă, apoi ai rîs de tine însuţi. Şi mi-ai spus:
– Mă cred întotdeauna la mine!
Într-adevăr. Cînd este miezul zilei în Statele Unite, în Franţa soarele apune, precum ştie toată lumea. Ar fi suficient să se poată merge în Franţa pentru un minut pentru a asista la un apus de soare. Din nefericire, Franţa este foarte departe. Dar pe mica ta planetă era suficient să tragi scaunul cu cîţiva paşi. Şi tu puteai vedea apusul de soare de fiecare dată cînd doreai…
– Într-o zi, am văzut apusul de soare de patruzeci şi trei de ori!
Şi puţin mai tîrziu ai adăugat:
– Ştii… cînd eşti aşa trist îţi place să te uiţi la apusurile de soare…
– Deci tu erai chiar aşa de trist în ziua cu cele patruzeci şi trei de apusuri de soare? Dar micul prinţ nu răspunse.

Micul Print, de Antoine de Saint-Exupery

Dedicaţie

Lui Leon Werth
Îmi cer scuze copiilor că dedic această carte unui om mare. Am o scuză serioasă: acest om mare este cel mai bun prieten din lume pe care îl am. Mai am o scuză: această persoană poate înţelege orice, chiar şi cărţile pentru copii. Am şi o a treia scuză: acest om mare locuieşte în Franţa, unde suferă de foame şi frig. El are nevoie să fie consolat. Dacă toate aceste scuze nu sunt de ajuns, aş vrea să fac dedicaţia copilului care a fost odinioară cel care este omul mare de acum. Toţi oamenii mari au fost mai întîi copii. (Dar puţini dintre ei îşi mai amintesc). Corectez deci dedicaţia mea:
Lui Leon Werth, băieţelul de odinioară

Capitolul I

Pe cînd aveam şase ani am văzut odată o imagine nemaipomenită, într-o carte despre pădurile virgine şi care se numea “Întîmplări trăite”. Imaginea reprezenta un şarpe boa care înghiţea o fiară. Iată copia desenului:

În carte se spunea: “Şerpii boa îşi înghit prada întreagă, fără să o mestece. Apoi nu se mai pot mişca şi dorm timp de şase luni cît durează digestia.”
M-am gîndit mult atunci la aventurile junglei şi, la rîndul meu, am reuşit, cu un creion colorat, să fac primul meu desen, care arăta cam aşa:

Am arătat capodopera mea oamenilor mari şi i-am întrebat dacă desenul meu îi înfricoşa.
Ei mi-au răspuns: “De ce te-ar înfricoşa o pălărie?”
Desenul meu nu reprezenta o pălărie. El reprezenta un şarpe boa care digeră un elefant. Am desenat atunci interiorul şarpelui boa, aşa încît oamenii mari să poată înţelege. Ei au nevoie totdeauna de explicaţii. Desenul meu numărul doi era cam aşa:

Oamenii mari m-au sfătuit să las la o parte desenele cu şerpi boa închişi sau deschişi şi să mă ocup mai degrabă de geografie, istorie, aritmetică şi gramatică. În felul acesta am abandonat, la vîrsta de şase ani, o carieră nemaipomenită în pictură. Fusesem descurajat de insuccesul primelor mele două desene. Oamenii mari nu înţeleg niciodată nimic singuri şi este obositor pentru copii să le tot explice.
A trebuit deci să îmi aleg o altă meserie şi am învăţat să pilotez avioanele. Am zburat cam prin toată lumea. Iar geografia, e adevărat, mi-a fost de mare folos. Ştiam să recunosc şi să deosebesc, de la prima vedere, China de Arizona. O astfel de abilitate e folositoare dacă te rătăceşti noaptea.
Cînd întîlneam pe cineva care îmi părea ceva mai lucid, îi arătam desenul meu numărul unu; făceam un experiment, vrînd să ştiu dacă într-adevăr înţelegea lucrurile. Dar întotdeauna omul mare îmi răspundea: “E o pălărie”. Atunci nu îi mai vorbeam nici de şerpi boa, nici de păduri virgine, nici de stele. Mă puneam la mintea lui. Îi vorbeam de bridge, de golf, de politică şi de modă. Iar omul mare era foarte mulţumit pentru că făcuse cunoştinţă cu cineva atît de interesant.

Capitolul II

Am trăit astfel singur, fără nimeni cu care să vorbesc cu adevărat, pînă ce am avut o pană în deşertul Sahara, acum şase ani. Ceva se stricase la motorul meu. Şi cum nu aveam cu mine nici mecanic, nici pasageri, mă pregăteam să încerc să fac de unul singur o reparaţie dificilă. Pentru mine era o chestiune de viaţă sau de moarte. Apă de băut abia de-aveam pentru opt zile.
Am adormit deci în prima seară, pe nisip, la mii de kilometri de orice pămînt locuit. Eram mai izolat decît un naufragiat pe o scîndură în mijlocul oceanului. Vă imaginaţi atunci ce surpriză am avut cînd, în zorii zilei, m-a trezit o voce simpatică. Auzii:
– Te rog … desenează-mi o oaie!
– Poftim ???
– Desenează-mi o oaie…
Am sărit în picioare ca lovit de trăsnet. M-am frecat bine la ochi. Am privit bine şi am văzut un omuleţ extraordinar care mă privea cu foarte multă seriozitate. Iată cel mai bun portret pe care am reuşit să i-l fac mai tîrziu. Dar desenul meu este, desigur, cu mult mai puţin fermecător decît modelul. Dar nu e vina mea. Fusesem descurajat în cariera mea de pictor de către oamenii mari, la vîrsta de şase ani, şi nu învăţasem să mai desenez nimic altceva afară de şerpi boa închişi şi deschişi.

Am privit această apariţie cu ochii mari de mirare. Nu uitaţi că mă găseam la mii de kilometri de orice regiune locuită. Or micuţul meu nu îmi părea nici rătăcit, nici mort de oboseală ori de foame, nici mort de sete, nici mort de frică. Nimic în înfăţişarea sa nu sugera un copil pierdut în mijlocul deşertului, la mii de kilometri de orice regiune locuită. Cînd am reuşit în sfîrşit să vorbesc, i-am spus:
– Dar ce faci tu aici?
Şi el îmi repetă atunci, cu voce blîndă, ca pe un lucru foarte serios:
– Te rog… desenează-mi un miel…
Cînd misterul este prea impresionant, te laşi copleşit şi faci ceea ce ţi se spune. Pe cît de absurd îmi părea, la mii de kilometri depărtare de orice ţinut locuit şi în pericol de moarte, mi-am scos din buzunar o foaie de hîrtie şi un pix. Dar mi-am amintit atunci că studiasem mai ales geografia, istoria, aritmetica şi gramatica şi îi spusei omuleţului – cu un pic de amărăciune – că nu ştiam să desenez. El îmi răspunse:
– Nu-i nimic. Desenează-mi o oaie.
Cum nu desenasem niciodată o oaie, am refăcut unul din cele două desene pe care le ştiam. Cel cu şarpele boa inchis. Am fost stupefiat să-l aud pe omuleţ răspunzîndu-mi:
– Nu! Nu! Nu vreau un elefant într-un boa. Un şarpe boa este foarte periculos, iar un elefant este prea mare şi încurcă. La mine este foarte puţin loc. Am nevoie de o oaie. Desenează-mi o oaie.
Atunci am desenat:

El privi atent, apoi spuse:
– Nu! Asta este deja foarte bolnavă. Fă alta.
Am desenat din nou:

Prietenul meu surîse cu amabilitate:
– Vezi bine… asta nu e oaie, e un berbec. Are coarne…
Am refăcut încă o dată desenul meu:

– Asta e prea bătrînă. Eu vreau o oaie care să trăiască mult timp.
Atunci, fără să mai am prea multă răbdare, pentru că mă grăbeam să încep demontarea motorului meu, am schiţat desenul de mai jos şi am spus, puţin nervos:
– Asta e cuşca, iar oaia pe care o vrei tu este înăuntru.

Am fost foarte surprins cînd am văzut luminîndu-se faţa omuleţului care mă judecase pînă atunci:
– E exact ce vroiam! Crezi că îi trebuie multă iarbă acestei oi?
– De ce?
– Pentru că la mine e mic de tot…
– Va fi de ajuns, sigur. Ţi-am dat o oaie mică.
Îşi aplecă spre desen capul şi zise:
– Nu chiar aşa mică… Uite! A adormit…
Şi astfel am făcut cunoştinţă cu micul prinţ.

Capitolul III

Îmi trebui mult timp ca să înţeleg de unde venea. Micul prinţ îmi punea multe întrebări, dar nu părea niciodată să le înţeleagă pe ale mele. Totul mi s-a lămurit mai degrabă prin cuvintele rostite de el întîmplator. Bunăoară, cînd a zărit pentru prima oară avionul meu (nu îl voi desena aici, e un desen mult prea complicat pentru mine), m-a întrebat:
– Ce este lucrul ăla?
– Nu e un simplu lucru. Zboară. E un avion. E avionul meu.
Şi eram mîndru că îi spusesem că eu zburam. Atunci strigă:
– Cum? Ai căzut din cer!?
– Da, am spus eu cu falsă modestie.
– Aha! E comic…
Şi micul prinţ avu o adevărată izbucnire de rîs care mă irită mult. Eu vreau să mi se ia în serios lucrurile nefericite care mi se întîmplă. Apoi adăugă:
– Deci şi tu vii din cer! De pe ce planetă eşti tu?
Am întrevăzut din întrebarea lui, ca într-o sclipire, ceva din misterul prezenţei lui şi l-am întrebat deodată:
– Deci tu vii de pe altă planetă?
Dar el nu îmi răspunse. Dădu încet din cap privindu-mi avionul:
– E adevărat că tu nu poţi veni de prea departe, de acolo de sus…
Şi se cufundă într-o stare de reverie care dură mult timp. Apoi, scoţînd oaia mea din buzunar, o contemplă ca pe o comoară, îndelung.
Vă imaginaţi cît de intrigat am putut fi de această semiconfidenţă a sa despre “celelalte planete”. Mă străduii deci să aflu ceva mai mult:
– De unde vii tu, omuleţul meu drag? Unde este “la tine”? Unde vrei să duci oaia mea?
Îmi răspunse după o linişte gînditoare:
– Ce e bun cu cuşca pe care mi-ai dat-o e că poate servi drept adăpost oii noaptea.
– Bineînţeles. Şi dacă eşti drăguţ, îţi voi mai da şi o coardă să o prinzi ziua. Şi un ţăruş de care să o legi.
Propunerea păru să îl surprindă foarte tare pe micul prinţ:
– Să o leg? Ce idee caraghioasă!
– Dar dacă nu o legi, va pleca încotro va vedea cu ochii şi se va pierde…
Şi prietenul meu avu aici o nouă izbucnire de rîs:
– Dar unde vrei să meargă?
– Nu conteaza unde. Drept înainte…
Atunci micul prinţ remarcă foarte serios:
– Nu-i nimic, e atît de mic la mine!
Şi cu un pic de melancolie, poate, adăugă:
– Drept înainte nu poate ajunge prea departe..

Micul Prinț de Antoine de Saint Exupery

Am ascultat:

“Oamenilor mari le plac cifrele. Când le vorbiţi despre un nou prieten, ei niciodată nu vă pun întrebări asupra lucrurilor cu adevărat însemnate. Nu vă întreabă niciodată: „Ce sunet are glasul lui? Ce jocuri îi plac mai mult? Face colecţie de fluturi?”Ci întrebă: „Câţi ani are? Câţi fraţi are? Câte kilograme cântăreşte? Cât câştigă tatăl lui?” Numai atunci ei cred că îl cunosc.”

Probabil cea mai profundă poveste scrisă vreodată pentru copii, atât de adâncă încât îi atinge mai mult pe adulți decât pe micuți.
Un pilot de avion eșuează în deșertul Sahara și, după câteva zile, se întâlnește cu un copil care umbla pe acolo în căutarea unui șarpe. Micul prinț este un copil ciudat, venit de pe un asteroid îndepărtat unde locuia singur cu o floare. Din cauza cochetăriei trandafirului, micul prinț se simțea vinovat fără să știe de ce și a plecat să colinde lumea. Abia pe pământ a întâlnit o vulpe înțeleaptă care i-a deslușit taina prieteniei. Abia pe pământ a înțeles că floarea sa nu îl gonea de fapt, ci îl vroia aproape.

Pilotul este foarte înțelegător cu micul prinț fiindcă se consideră el însuși un copil deghizat printre adulți, îi place să creadă că el pricepe lucrurile cu adevărat importante și că mai poate vedea lucrurile cu inocența unui copil. Totuși, de câteva ori are izbucniri de adult față de micul prinț, se trezește vorbind despre ce anume este important, serios sau necesar. Apoi se rușinează de toate astea și învață de la micul prinț despre adevăratele lucruri importante din lume cum ar fi o oiță desenată dormind într-o ladă sau un trandafir fără spini.

Sursa: http://teatrale.nobody.ro/2011/07/16/micul-print-de-antoine-de-saint-exupery/

Sfaturi pentru o viata tihnita cu sotul

Respecta-ti sotul incercand sa nu faci remarci negative la adresa opiniilor si gandurilor sale.
Cand sotul tau ajunge acasa lasa-I putin timp sa se linisteasca nu te arunca asupra lui cu idei, planuri si propuneri la care te-ai gandit in timpul zilei.
Ai incredere in el; increderea este vitala pentru o casnicie reusita, nu-l controla, nu-I verifica.
Priveste-l dincolo de toate si ca pe un foarte bun prieten.
Ofera-i afectiune: tine-l de mana in public, maseaza umerii cand este obosit, saruta-l cand nu se asteapta, lasa-I mesaje de dragoste pe telefon sau in locurile unde stii ca le va gasi.
Daca este obosit si implicat in multe proiecte iar tu doresti sa vorbesti cu el, treci direct la subiect, daca va dori detalii cu siguranta ti le va cere
Accepta-l asa cum este si nu incerca sa-l schimbi; nimic nu-l va infuria si nu-l va jigni mai tare
Nu incerca sa-l schimbi, mai bine modifici reactiile si raspunsurile tale la comportamentul lui
Spune-i zilnic cat de mult il iubesti
Mancati impreuna macar o masa pe zi
Nu-i face observatii in public
Nu-i vorbi de rau familia, rudele sau prietenii
Nu incepe o conversatie importanta atunci cand citeste ziarul sau cand se uita la emisiunea lui favorita
Nu vorbiti despre problemele financiare in timpul mesei
Nu uita sa-i multumesti de fiecare data cand te ajuta sau cand face ceva pentru tine, nu te comporta ca si cand ar fi normal sau ti s-ar cuveni
Transmite-i mesaje simple si clare
Vorbeste-i despre dorintele si nevoile tale, nu te astepta sa le ghiceasca pentru ca nu se va intampla
Nu-l suna la serviciu decat daca este absolut necesar
Nu uita sa-i faci complimente sincere si oneste de fiecare data cand se iveste ocazia
Respecta-i deciziile care tin de viata sa personala
Acordati-va o zi pe saptamana in care sa continuati sa iesi impreuna asa cum se intampla pe vremea cand erati iubiti
Pastrati-va bucatica voastra de viata personala
Mentine-ti relatia cu proprii prieteni asa cum se intampla inainte de casatorie
Nu renunta la a mai merge la coafor la fel de des pe cat mergeai inainte de casatorie.
Nu astepta ca sotul tau sau casatoria voastra sa te faca fericita, aceasta este responsabilitatea ta.
In cazul in care va certati nu uita ca o cearta se intampla aici si acum, nu-i reprosati ce s-a intamplat acum un an.
Nu este de ajuns sa iti iubesti sotul mai trebuie sa iubesti si relatia pe care el ti-o ofera.
Grija avuta de felul in care arati face parte din eforturile de a mentine o casatorie reusita
Nu fii prea independenta, se va intreba ce mai cauta in viata ta
Nu-l idealiza, nu se va simti niciodata la inaltimea piedestalului pe care il vei urca
Nu-i interpretarea tacerea ca fiind ceva ce-ti ascunde, mai bine comunica cu el
Nu-l conditiona “daca ma iubesti” inseamna ca”
Incearca sa-ti pastrezi un comportamemt coerent, nu trece de la disperare la extaz.
Protejeaza intimitatea ta si pe a lui
Nu amesteca familia lui sau pe a ta in casatoria voastra; da dovada de un “egoism sanatos” fata de o famile de origine prea invadatoare
Fa in asa fel incat sa-I fie in fiecare zi dor de tine; ocupa-i gandurile si visele si imaginatia lui va face restul.
Considera-ti sotul ca fiind barbat, nu-i cere sa-ti semene.
Acorda-i atentie cand are nevoie, da dovada de blandete, rabdare si constanta.
Fii adevarata si principala lui prietena.
Fa-l patras la evenimentele importante din viata ta.
Protejati-va si sustineti-va dragostea cu mici atentii
Nu-i impune nimic; pastreaza pentru tine acele activitati care iti plac, astfel veti avea mai multe sa va povestiti
Ajuta-l sa se implineasca, nu-i infrana visele si nu-l deprecia
Iubeste-l pentru ceea ce este nu pentru ceea ce crezi tu ca ar putea sa devina
Nu-I face promisiuni pe care stii ca nu le poti onora
Faceti dragoste cat mai des
Acceptati defectele si fii toleranta, nimeni nu este perfect nici chiar tu
Faceti lucruri dragute unul pentru celalalt.

sursa: http://www.mirelazivari.ro/tips-uri-pentru-rezista-pana-la-nunta-de-aur

daruieste

„Cel ce seamana cu zgârcenie, cu zgârcenie va si secera, iar cel ce seamana cu darnicie, cu darnicie va si secera. Fiecare sa dea cum socoteste cu inima sa, nu cu parere de rau, sau de sila, caci Dumnezeu iubeste pe cel care da cu voie buna.”
(Sfantul Apostol Pavel, II Corinteni)

Papucii lui Abu Cassem de Radu Andrei Hora

Am ascultat:

“Părinte, stăpâne! Fie-ți milă de un biet negustor sărman care-și duce zilele de azi pe mâine! Jur când am venit de la baie nu mi-am mai zărit papucii și în locul lor erau acești papuci minunați. Iertare, stăpâne! În orbirea mea netrebnică am crezut pentru o clipă că sunt cadou de la un bun prieten pe care tocmai îl întâlnisem aici mai devreme, iertare, prea-luminate stăpâne, nu-mi tăiați mâna! ”

Un negustor arab zgârcit avea o pereche de papuci cam jerpeliți în picioare. Într-o zi când se duse la baia publică, lăsă papucii la intrare în compania altor papuci. Comparația este inevitabilă și ceilalți papuci încep să râdă de papucii jerpeliți ai lui Abu Cassem. Însă papucii aceștia au și mândrie! Ei sunt convinși că stăpânul lor îi apreciază așa cum sunt și că nu i-ar da nici pe cea mai scumpă pereche de papuci din lume.

În micul sfat al papucilor de la intrare se face un pariu: se vor schimba papucii lui Abu Cassem cu alții mai scumpi și o să vadă toată lumea ce va alege stăpânul lor. Cu uimire și groază constată papucii jerpeliți că Abu Cassem se bucură de noua pereche de papuci și nici gând să îi caute pe cei vechi. În clipa aceea papucii săi decid să se răzbune pe proprietarul lor și să îl invețe minte ce înseamnă să aprecieze o pereche de papuci atat de mândri.

1001 de nopți – Micul cadiu

Am ascultat:

“- Ce vrei să te faci când vei ajunge mare?
– O, aș vrea să devin cadiu dar acesta e un vis prea îndrăzneț, așa spune și mama.
– Pentru tine visul nu e deloc îndrăzneț, ai o minte isteață.”

Într-un oraș din poveștile arabe exista o pricină de judecată între doi oameni, un caz încurcat în care nu existau dovezi decât cuvântul unuia contra celuilalt. Jduecătorul nu știa cum să iasă din impas până când a văzut cum se jucau copiii în praful uliței de-a judecata și micuții judecau exact cazul controversat. Ce-ar fi dacă ar lăsa un copil isteț să judece în locul său? Oare ce ar putea să iasă? Copiii văd lucruri de care adulții nu au habar și privesc totul dintr-o perspectivă mai dezinteresată. Cum se va descurca micul cadiu cu judecata? Rămâne să ascultăm povestea și să aflăm.

Cu o usoara nostalgie (Nichita Stanescu)

Cu cat se-nsera peste arborii rari,
cu atat incepeau sa lumineze mai tare
inimile noastre de hoinari,
cautatorii pietrei filozofale.

Totul trebuia sa se transforme in aur,
absolut totul:
cuvintele tale, privirile tale, aerul
prin care pluteam, sau treceam de-a-notul.

Clipele erau mari ca niste lacuri
de campie,
si noi nu mai conteneam traversandu-le.
Ora isi punea o coroana de nori, liliachie.
Ti-aduci aminte suflete de-atunci, tu, gandule?